Parintii mei au fost binecuvantati sa se nasca intr-un loc minunat, la Rosia Montana. Si bunicii mei la fel, si din partea mamei si din partea tatalui. Numele meu de fata e unul nemtesc, pentru ca stra strabunicii mei au venit din Muntii Tirol sa exploateze aurul Apusenilor si s-au stabilit aici.
Pentru tatal meu, care a lucrat in mina de la varsta de 12 ani, Rosia Montana inseamna in primul rand minerit. Parintii lui, bunicii mei, aveau mina lor, spalau minereul de aur la steampuri, cu metodele rudimentare de atunci. Oamenii din asta traiau. De fapt munceau barbatii, in mina, iar femeile stateau acasa cu copiii, care erau in numar mare la o familie. Tata de exemplu a mai avut sapte frati iar bunica din partea mamei era al doisprezecelea copil al familiei. Doar mama a fost singura la parinti, lucru mai putin obisnuit pe atunci. Tata si-a pierdut parintele (rapus intr-un accident in mina) cand avea doar 13 ani si a fost nevoit sa-si intretina singur mama si inca doua surori care erau inca acasa, ceilalti frati avand deja propriile lor familii.
Avea insa atata talent nativ si seriozitate, incat la saptesprezece ani conducea o echipa de oameni care exploatau aur. Uneori, isi aminteste nostalgic de medaliile si decoratiile prin care i-au fost recunoscute dedicatia si dragostea pentru profesia de miner.
Oamenii aveau o viata grea, dar frumoasa, cu un pitoresc aparte. Apoi a venit nationalizarea si comunistii au luat oamenilor minele si agoniseala de o viata, toate trecand in patrimoniul statului. Multi dintre cei mai instariti au fost batuti pentru ca au fost banuiti ca mai ascund aur si o parte din ei chiar au murit in urma batailor crunte.
Parintii mei au plecat mai tarziu la Nucet, in judetul Bihor, la alta mina, de uraniu, apoi au venit la exploatarea din Brad (de fapt Gura Barza), unde s-au si stabilit. Majoritatea rudelor mele de sange au ramas acolo … la Rosia Montana. Nu mi-am cunoscut bunicii din partea tatalui. Putin imi amintesc de bunicul din partea mamei, care s-a dus si el cand eu aveam trei ani si de bunica care a mai asteptat pana m-a vazut la scoala.
Insa in fiecare vacanta de vara si uneori si iarna, mergeam la rudele ramase acolo. Daca pentru tata si restul oamenilor din Rosia Montana, mina insemna minerit (eu nici nu intelegeam pe atunci unde pleaca tata si cat ar trebui sa fiu de fericita ca mai se si intoarce) … pentru mine, copil fiind si apoi adolescenta, Rosia Montana insemna cu totul altceva. Si voi trece la prezent pentru ca simt totul mult prea aproape …
Inseamna in primul rand mirosul inconfundabil al focului pocnitor din lemn de brad. Inseamna bucuria cu care colindam lacurile (Taul Brazilor, Anghel, Taul cel Mare), incantarea cu care duceam vacile la pascut si le aduceam seara spre casa cu ugere grele de lapte, lungile drumetii in cautarea ciupercilor (galbiori, riscovi, iutari). Apoi drumurile pietruite si abrupte pe care le stiam pe de rost, cu ochii inchisi si scurtaturile prin poiene, cerul greu si plin de stele pe care aproape ca simteam ca le pot culege doar intinzand mana. Inseamna casa bunicii cu bucataria de vara si cu toaleta rudimentara din lemn cocotate pe o pajiste de trifoi si urzici. Inseamna “pologul” la fan unde ne strangeam toti, unchi, matusi, parinti si copii, rand pe rand, de la unii la altii si faceam clai pe care ne urcam mandrii si ne invarteam in jurul parului ca sa se indese mai bine fanul. Rosia Montana ma duce cu gandul in fiecare an la locul (tarina) unde ne adunam la inceput de noiembrie si umpleam de lumanari mormintele mortilor nostri. Este leagan sfant pentru cele sapte biserici care trageau clopotele ca intr-o tanguire dulce-amara amintindu-ne ca toti avem un Dumnezeu care ne vegheaza si ne ocroteste.
Oare ce-o fi insemnand “ea” – Ro?ia Montan?, pentru verii mei, care s-au nascut acolo? Pentru putinii batrani care au mai ramas dupa ce au fost stramutate atatea familii la Abrud, Alba Iulia si in alte parti? Nu eu am raspunsul, ci ei.
Stiu ca oamenii au nevoie de minerit, de locuri de munca. Copiii au nevoile lor, au dreptul la o viata mai buna decat a stramosilor. Nu stiu daca cei care au mai ramas “sus”, spre Brazi, mai coboara si astazi cativa kilometri ca sa ia o paine, de la unica brutarie din sat. Nu stiu cum mai traiesc azi oamenii care au ales sa ramana acolo, cum isi duc existen?a.
Eu, cu sufletul, a? p?stra totul neatins, dac? a? putea face o minune, iar ratiunea imi dicteaza sa inteleg nevoia oamenilor ramasi acolo de a-si relua rostul pentru a castiga o pâine mai mare ?i mai hr?nitoare pe masa familiilor lor. Insa sunt atat de impartita, miza e atat de mare si de profunda, dincolo de povestea cladita pe mormanul de aur al frumoasei asezari, incat daca mi s-ar cere, nu as putea sa aleg.
Vreau sa pot crede macar ca verdictul final va fi drept si in favoarea oamenilor de acolo. E pacat insa ca in deruta generala suntem impin?i sa ne uram si sa purtam un razboi pe care l-am transformat in ceva mult prea personal, pentru o cauza pentru care majoritatea dintre noi nu suntem pregatiti si mai ales nu suntem informati corect. Lupta e nobila, asezamantul splendid din Apuseni meritand cu prisosinta implicarea noastra, in numar cat mai mare … insa e bine sa ne amintim ca oricare ar fi deznodamantul, nu exista razboi fara victime.
Si nu vom putea aclama “invingatorii” uitand sau ignorand fara pic de culpa pe cei “invinsi”, pe drept … sau pe nedrept.