Pauzele au și ele rolul lor în viețile noastre. Fie că ni se solicită o pauză cu care suntem de comun acord (sau am putea sa nu fim!), fie că ne gândim să ne luăm pe cont propriu câte o pauză, să ne facem ordine în gânduri și apoi să pornim iar la drum. Spre aceeași direcție sau spre cu totul alta.
Știu oameni care se opresc destul de des pentru a-și analiza stările, gândurile, dispoziția (cea pe termen mediu sau lung, nu cea de moment). Acești oameni au o abilitate extraordinară de a se replia și de a schimba macazul. Există șanse extrem de mici să rămână împotmoliți într-o situație care i-ar putea afecta serios. Dacă schimbarea depinde doar de ei, bineînțeles, nu de alți factori, imposibil de gestionat.
Cunosc și oameni din categoria acelora care se încăpățânează să meargă într-o anume direcție, fără să le fi trecut măcar prin minte ca s-ar putea opri puțin din calea lor unidirecțională, pentru a lua în calcul alte posibilități, oportunități, variante de abordare a vieții sau a relațiilor.
Nu toate pauzele sunt constructive dacă nu învățăm sa le gestionăm și să ni le asumăm. Poate de aceea sunt uneori evitate instinctiv. Nu vrem sa vedem lucrurile clar, sau nu suntem pregătiți să le înfruntăm fățiș. Paradoxal, putem rămâne împotmoliți chiar în starea de pauză și analiză, ca într-un circuit închis, fără a mai fi capabili de a lua o decizie.
Însă putem risca și s-ar putea sa avem o revelație. Poate fi o confirmare că eram pe drumul cel bun și ne doream schimbări doar de dragul schimbării, sau putem constata că ni se deschid căi la care nici măcar nu am visat. Poate pentru ca nu ne-am mai dat de multă vreme răgazul să visăm cu adevărat.
Mintea noastră este cea mai fascinantă mașinărie. Cu cât ne încăpățânăm să credem că nu are nevoie de un reset din când în când, cu atât ajunge să ne depășească abilitățile înnăscute de a o controla și folosi măcar ipotetic în folosul nostru.
Dacă suntem prea încărcați, vom complica fiecare acțiune pe care o vom întreprinde. Vom folosi algoritmii cei mai complecși pentru a rezolva lucruri extrem de simple. Vom soluționa problemele după analize nesfârșite, când am putea tranșa aceleași probleme în doi timpi.
Nu fac parte din prima categorie. Cea a oamenilor care se resetează des, alegând să fie proaspeți la minte și să doarmă bine noaptea. Mă încadrez cu normă întreagă în a doua categorie. Merg pe perioade lungi pe un singur sens, devotată total unei idei fixe, sau ocrotind o iluzie frumos împachetată. Nu îmi vine decât extrem de târziu inspirația salvatoare că m-aș putea opri pentru a mă gândi dacă e bine să mai continui. Mi-e frică de rupturi, mi-e frică de confruntări decisive și de situații ireversibile. Mă cocoșează posibilitatea (chiar și doar gândul!) de a face mutări uriașe, care necesită de multe ori ruperea unor relații de prietenie sau iubire. Depind supărător de mult de aprobarea celor din jur, iar o posibilă stare conflictuală mă înspăimântă.
Punctele mele de pauză și inflexiune pe tot parcursul meu de până acum nu au fost multe, dar extrem de importante. M-au zdrobit pentru o perioadă, dar în aceeași perioadă lua naștere o altă abordare, nou-nouță, asupra vieții mele. Vreau sa cred că s-a întâmplat să fie de câteva ori o variantă mai bună decât predecesoarea.
Vulnerabilitatea izvorâtă din legăturile cu ceilalți oameni e cruntă. Te secătuiește de vlagă și îți focalizează energia bună în direcții absolut nefolositoare. Nu aduce nimic constructiv. Poate doar o stare pasageră de bine și nenumărate stări de frustrare și revoltă după.
Eu vreau sa cred ca sunt un om sincer (doar prin comparație, care poate fi subiectivă), dar mă abțin de o duzină de ori pe zi să nu spun exact ce am în minte, să nu folosesc ironia ca pe o armă de autoapărare, să nu privesc cu reproș pe cineva. Mă abțin să admir prea fățiș sau să râd cuiva în nas, deși simt că exact acel lucru l-aș face în acel moment. Râd în situații care nu mă amuză foarte tare, însă nu aș putea sa integrez nici o altă stare autentică de-a mea în situația respectivă. Nouăzeci și nouă de cunoștințe de-ale mele din o sută ar zice că sunt extrem de sociabilă, deși masca socială am învățat să o port exact cum am învățat să merg și să vorbesc. E necesară, ca un airbag pentru situații de impact. Al o sutălea om care ar avea altă părere, cu siguranță a depășit statutul de cunoștință.
O introducere lungă, pentru o declarație scurtă: nu sunt atât de sociabilă precum par.
Și mă declar, măcar scriptic, într-o perioadă de pauză.
Există însă mari șanse să ne revedem mai des pe blog, unde am deja prea multe pauze nemotivate…
