D. termina clasa a IV-a. Ma simt ca si cum si in viata mea s-ar incheia o etapa extrem de importanta. Intuiesc ca are mari emotii, chiar daca ele sunt bine ascunse in spatele veseliei cu care le mascheaza, ca de obicei. Insa de multa vreme stiu ca rasul ei dezinvolt e un val cu care acopera de ochii celorlalti o lume in care doar ea are acces, si in care mai patrund si eu uneori, insa dupa ani in care pur si simplu am invatat putin cate putin sa citesc in ochii ei, in gesturi, in expresii non verbale. Indicii care ma conduc de fapt spre nucleul emotiilor ei profunde.
Acesti ani au trecut atat de repede, incat acum ma simt buimaca si incerc sa ma dezmeticesc si sa inteleg ca D. a incheiat ciclul primar. Am fost cu tot sufletul alaturi de ea si ceea ce am incercat sa o invat a fost sa iubeasca scoala, sa nu se teama de ea. Sa nu-si doreasca calificative bune sau mai exact nu acesta sa fie scopul muncii si al perseverentei ei. Ci sa invete de dragul de a invata. De dragul verbului a sti.
Nu i-am promis niciun moment ca invatand va ajunge departe. E o promisiune atat de relativa si de abstracta, incat poate sa ascunda o sumedenie de erori. Nu am putut sa o mint si sa-i promit ca va avea un viitor stralucit daca va invata. O data pentru ca viitorul insusi e incert si nu-l putem controla, in al doilea rand, traim intr-o lume in care nu neaparat cei mai invatati o si duc neaparat cel mai bine. Dar i-am spus ca eu cred ca stiinta, arta, cultura, toate la un loc, ii fac pe oameni mai frumosi, mult mai frumosi.
Am lasat-o sa se bucure din plin de acesti ani. Am ales o scoala din cartierul cel mai apropiat de locuinta noastra, si va ramane in continuare sa studieze acolo, pana la terminarea clasei a opta. Consider ca a fost o decizie buna, pentru ca cerintele de la scoala au fost raportate la varsta si la disponibilitatea lor pentru studiu – fara excese care sa-i descurajeze sau sa-i oboseasca prematur. Temele de casa au fost in consecinta mai subtiri, orele de joaca mai multe. Consider, si sper ca sunt in masura sa fac o analiza obiectiva si sa apreciez corect beneficiile acestui lucru, ca micutii nostri au inca nevoie de joaca, de spatiu si timp pentru a descoperi lumea reala, si dincolo de carti. A facut dans in toti acesti patru ani si in acest ultim an si muzica, dar nu pentru ca a fost impinsa de la spate, ci pentru ca ii face cu adevarat placere.
Regret sa o spun/scriu, dar din pacate am intalnit multi parinti care isi sufoca copiii cu propriile lor ambitii. Am fost deseori intristata constatand ce competitie acerba exista intre parinti, transpusa apoi evident asupra copiilor, inca din primii ani de scoala, Pana la urma, e loc pentru toti, nu? Nicicare dintre noi, niciunul dintre copiii nostri, nu vom fi vesnic cei mai destepti, cei mai frumosi, cei mai…
Ecuatia vietii e mult mai complicata si noi stim lucrul acesta. Il stim dar il ignoram. De dragul unor satisfactii personale, de moment, si toate acestea in detrimentul libertatii si bucuriei copiilor nostri. Pana la urma, cred ca rolul nostru este sa-i incurajam, sa-i sprijinim din toate puterile sa-si urmeze vocatia care-i face cu adevarati fericiti, sa-i invatam sa-si gaseasca propria cale si propriul rost, ratiunea de a supravietui descoperindu-si resursele si uneltele de care au nevoie. Fie ele teoretice, practice, provenite din scoala, din studiul individual, din hobby-uri. Fara a se raporta mereu la altii, e o risipa extraordinara de energie, care nu aduce beneficii nici pe termen scurt, si nici macar pe termen lung.
Recunoastem sau nu, noi am crescut ingraditi de multe prejudecati, si pe masura ce timpul trece, cautam tot mai mult sa gasim lucruri care ne fac cu adevarat fericiti, care ne fac placere. Ne cautam sensul in aceasta lume, mai profund si mai adanc decat cand eram foarte tineri, iar cautarea noastra a depasit cu mult ambitiile din scoala si ulterior, de la locul de munca. Cumva, simt ca de noi depinde sa scurtam pentru copiii nostri aceasta cale, pana la intalnirea cu linistea si fericirea. Sau, tot noi, putem sa-i impingem voluntar sau involuntar intr-un labirint in care vor gasi poate la cate o cotitura bogatii sau onoruri, insa nu si iesirea care sa le permita sa simta gustul dulce al libertatii lor ca indivizi, oricare ar fi modalitatea de exprimare a acesteia.
Mai pe scurt, pledez din toata inima pentru open mind.
La finalul textului meu, redau scrisoarea lui D., din carticica clasei lor, la sfarsit de a IV-a.
Primii ani de școală din viața mea au trecut ca o adevărată aventură. Fiecare zi a fost pentru mine o călătorie dus-întors, destul de lungă, deoarece locuiesc la marginea orașului. Aproape tot timpul, în drumul spre școală cu mașina, am repetat cu voce tare ceva din ceea ce aveam de învățat în ziua respectivă. Cel mai greu a fost să mă trezesc dimineața, acesta fiind motivul pentru care de cele mai multe ori am întârziat la prima oră. Fraza mea din fiecare dimineață, recitată din pragul ușii clasei Albinuțelor, a fost aproape fără excepție: Bună dimineața, îmi cer scuze că am întârziat!
Am fost norocoasă deoarece colegele mele de clasă mi-au fost și cele mai bune prietene. Mereu am vrut să îi fac pe ceilalți să râdă, de aceea probabil ca am exagerat uneori cu giumbușlucurile pe care le-am făcut, ca să le înveselesc fiecare zi petrecută alături de mine.
Mereu am stat în prima bancă, foarte aproape de doamna învățătoare, ceea ce în majoritatea cazurilor mi s-a părut un avantaj. Asta pentru că eram nevoită să fiu atentă la dumneaei, chiar și atunci când aș fi tras pe nevăzute un pui de somn.
Am descoperit în acești ani de școală, că îmi place foarte mult să citesc cu voce tare și să intru în rolul personajelor din carte. Așa încât, de multe ori am uitat cine sunt eu de fapt și m-am transpus perfect în rolul personajelor mele. Pentru că îmi place foarte mult să cânt, să recit, să dansez, cred că voi putea ajunge cândva o actriță de succes.
Mă bucur că voi rămâne în continuare în aceeași școală, cu majoritatea colegilor mei de acum.
Dacă ar fi să o pot lua de la capăt, aș alege să fiu în aceeași clasă, cu aceiași colegi și mai ales, cu aceeași doamnă învățătoare.
D., Iunie 2015,
Iar eu tin sa le multumesc din tot sufletul – pentru bunatate, pentru rabdare, pentru tot ceea ce stie D. pana acum despre matematica, limba romana, dans si muzica – doamnei profesoare Cuc Rodica, Emiliei Oprea (dans) si lui Ovidiu Dodo Moldovan (canto).
Si le urez tuturor copiilor o vacanta de vara minunata! Te iubesc, D.! Va iubesc, copii!
