fbpx
„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Fata cu sandale roz pal

de

 

M. vede grupul de departe. Pana ajunge langa ei, ii numara in gand, sa se convinga ca sunt toti. Mereu ajung inaintea lui, s-a obisnuit deja cu chestia asta.

Fata de la colt, care spala treptele din fata intrarii in fiecare dimineata, ii arunca un zambet complice. Azi e in toane bune, isi spune. Are si ea zile mai proaste, cand pur si simplu se face ca nu-l vede, si atunci matura mai cu sarg si insistent intr-un anume loc, avand grija sa fie cu spatele cand el se apropie. Asa e ea, dar ii e simpatica, seamana de departe cu cineva cunoscut din copilarie, de care isi aduce aminte pret de o secunda-doua de fiecare data cand o zareste.

Baietii il observa repede si isi pregatesc o gluma de intampinare. Ca de obicei, el intra in jocul lor si riposteaza cu o alta gluma, incercand sa para de gasca, asa cum il stiu toti. Le intinde mana pe rand, iar pe ultimul il bate strengareste pe umar. Acum toate gesturile astea ii vin firesc, ca niste automatisme de la care nu se mai abate, desi la inceput incerca o oarecare fastaceala in preajma lor. Nefiresc. Doar el e „seful”.

Isi ia cafeaua aburinda si incearca sa se concentreze la ce spun baietii. Nu stie de ce, dar are in permanenta impresia ca ei au tot timpul mai multe de povestit, sunt mai experimentati, mai naturali, mai volubili. Lui ii trebuie cateva minute bune sa se ambaleze, e ca un motor Diesel, care trebuie turat mai tare pana o ia din loc. Dar apoi e de cursa lunga, nimeni nu se mai indoieste de asta.

Se rade tare. Rade si el in rand cu ei. Se concentreaza la discutie cat sa nu fie prins pe picior gresit, dar gandul ii fuge iar in alta parte.

De cateva luni bune il incolteste starea asta de neliniste, melancolia asta care il tot zgandare pe dinauntru si nu ii mai da pace. A avut rabdare cu ea, dar acum i se pare ca se prelungeste peste masura si deja il incomodeaza. Se incapataneaza sa il urmareasca peste tot, ca propria lui umbra.

A fost tot timpul puternic, a avut in permanenta ceva de facut, planuri clare, bine puse la punct si pe toate le-a si dus la bun sfarsit. Sau pe majoritatea. Dar de cand s-a dus R., prietenul lui din Bucuresti, care era de aceeasi varsta cu el, parca s-a rupt ceva inauntrul lui si functioneaza total anapoda.

Berea nu mai e bere, meciurile de fotbal cu baietii nu-l mai entuziasmeaza ca altadata, nu mai are rabdare sa-si descarce ultimele filme aparute, care nici macar nu ruleaza inca pe aici, nu ii mai arde sa-si planifice concediul cu jumatate de an inainte. Logic, nu ar avea nici un motiv serios sa se simta asa. Toate merg ca unse. Si la munca, unde a avansat in tot ce putea avansa pana acum, acasa e liniste, cu sotia se intelege, copiii au crescut si sunt tot mai independenti. De unde atunci starea asta care deja nu ii mai da tarcoale, ci pur si simplu s-a instalat de tot in mintea lui?! I s-a insinuat in suflet si in fiecare por al epidermei.

C. l-a observat probabil ca e cu mintea in alta parte si i-a dat un ghiont complice. Hei, prietene, pe unde umbli cu gandul? Vezi ca ti se raceste cafeaua. M. zambeste larg. Asa ii place lui cafeaua, mai rece, ii da repede replica lui C.

A sosit si E., fata nou angajata la departamentul de marketing. Lui M. ii sar in ochi sandalele ei desprinse parca dintr-un film retro, de un roz pal, nefiresc de cuminti. Fata incearca sa-si pastreze cumpatul si postura cand trece pe langa ei, inclinand usor capul la salutul lor in cor. Putin cam ostentativ salutul. Nu trebuie sa fii expert ca sa-i observi lui E. stanjeneala. Ii sade bine asa, usor imbujorata.

Pentru cateva clipe, M. se imagineaza langa ea, pe o banca, in parc, pe malul apei. Nu e nimic erotic in imaginea asta. E doar multa liniste. Liniste de care nu a mai avut parte de multa vreme. Relaxare. Aer proaspat, care intra pana in adancul plamanilor, unde se innoada brusc si apoi ii bombardeaza cu oxigen fiecare fibra, fiecare potecuta de sange. Ea sta cu capul sprijinita de umarul lui, el ii povesteste de ultima lui aventura, cand fugise de acasa ca sa vada o trupa rock, in tara vecina. Nu e nici cald, nici frig, ea rade cristalin, el gesticuleaza cu mana ramasa libera. Fata loveste – acompaniindu-si parca rasul -, pietricelele albe din fata bancii. Apoi se apleaca brusc si isi scoate sandalele. Cu talpile goale mangaie pietrele si apoi le muta strangandu-le cu dexteritate intre degetele de la picioare ca pe niste piese de sah, pe o tabla doar de ea stiuta, dintr-o parte in alta. Se descalta si el de convesrsi si intra in jocul ei. Pietrele sunt la fel de albe, doar picioarele lor, unul alb, delicat si trandafiriu, si piciorul lui bronzat, vazut de ceva vreme de soare la cate un meci, fac diferenta dintre ”jucatori”. Maaaat! Striga fata. Rad acum amandoi, in hohote.  Se aud fosnete usoare care sparg spatiul din jurul lor. Nu sunt pasari, nu sunt alti trecatori.

Pleaca baietii, fiecare in alta parte.

Fata cu sandale roz pal se apropie si ii intinde niste foi prinse cu agrafe.

Ia foile incet si se indreapta spre birou. Nu-i spune nimic, nici macar nu-i multumeste. Cum sa-i explice ca ar lua-o de mana si ar fugi cu ea si cu sandalele ei roz pal cu tot, intr-un parc, pe un mal de apa, pe o banca, ca sa continue o poveste doar de el stiuta?

Desi, ar fi jurat ca i-a soptit cand i-a intins foile…Maaaat!

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title