Am popasuri in timp in care incerc sa ma scutur de teama, dar pur si simplu nu pot. Ii simt rasuflarea taioasa si dusmanoasa direct intre omoplati. Si apoi golul in stomac, nodul greu si inecacios in gat, gheara rece din piept. Si reincepe aceeasi lupta stranie si inegala, in care nu stiu daca ma lupt cu teama – materializata intr-o stare de neliniste – sau cu mine insami. Pentru ca cel mai tare ma tem de mine. Ma tem de dorul meu greu si profund de insingurare. De zilele in care nu vreau sa sun pe nimeni si nu vreau sa fiu sunata. Cand ciocolata e de obicei cea mai buna prietena sau chiar singura pe care o accept. Cand nu mai am nici macar urma de remuscare ca am topit cu patima tot dulcele intalnit in cale. Cand fumez compulsiv. Cand nici macar nu-mi mai pasa.
Si atunci ma cert. Ma acuz. Imi insir toate motivele frumoase si calde din lumea asta care ar trebui sa ma faca sa rup zagazul ce ma tine prizoniera in timpul in care nu-ti doresti nimic. In care totul pare inutil, toate de neatins, toate degeaba. In care cafeaua e doar o sursa de cofeina, munca doar o sursa de castig, prietenii doar nevoie de socializare, actiunile si faptele doar intentii onorabile duse la bun sfarsit. Caminul e doar locul in care dormi. Corpul doar o simpla masa evaluata pe orice cantar banal.
Am renuntat sa mai caut iesirea spre lume. Doar astept. Imi traiesc introvertita pauza de melancolie. Poate am doar curiozitatea sa privesc in jur. Si reusesc sa recunosc priviri care au aceeasi spaima ascunsa in spatele unui zambet chinuit. Oameni care fug la randul lor de ei, de mine, de noi. Si ar vrea sa opreasca timpul in loc si sa abandoneze pentru o ora, o zi ori o luna mersul firesc al vietii lor. Si in acea ora, sau zi, sau luna, sa gaseasca raspunsuri corecte pentru indoielile lor.
Pentru teama ca nu sunt pe drumul cel bun. Pentru frica ca nu sunt iubiti ori ca nu vor mai fi iubiti intr-o zi. Ori ca nu mai pot iubi la fel de mult.
Pentru anii lor pusi unul peste altul in lucruri marunte ori in zidurile unei case in care nu se aude decat arareori clinchet de ras.
Pentru noptile pustii nascatoare de fire argintii pe la tample.
Pentru plansul greu, inabusit in spatele unor zvacniri inertiale generate reflex de dorinta de a tine pasul cu cei din jur, cu timpurile ce sunt sau ce or sa vina.
Si as vrea sa-i opresc pe acesti oameni si sa le spun ca si eu simt la fel. Ca si eu sunt speriata si insingurata. Uneori. Ca mi-e teama de ziua asta, dar si mai teama imi e ca maine nu imi va trece si voi fi in acelasi loc, cu acelasi junghi greu intre omoplati. Ca refuz sa cred ca asa trebuie sa fie de acum incolo. Dar stiu ca va dura ceva pana sa treaca. Nu stiu cat. Nu stiu de ce va trece, cand va sosi vremea.
Apoi se intampla ceva. Ceva bun. Ceva frumos. Si stiu ca pauza e pe sfarsite. Si nu mai scotocesc prin intrebari prea mari pentru un om prea mic, imi ajunge cat stiu despre viata, cat iubesc, cata dragoste primesc. Si vindecarea vine singura si aduce cu sine intelepciunea de a cerceta mai putin si de a ma bucura mai mult.
Si invat repede ce tocmai am uitat pentru o vreme. Sa deschid ochii larg, gasind o noima lucrurilor din jur. Oamenilor, prietenilor, faptelor, viselor. Casa sa devina camin cald, cafeaua sa prinda gust de dimineti imbietoare, pasul sa devina usor si drumurile vegheate de ceruri senine. Dorul de vorbe, de imbratisari calde, iminenta unei bucati de bucurie – sa fie posibile, palpabile.
Un miracol restabileste armonia. Trupul si sufletul gasesc o cale de a merge impreuna.
Iar eu, ingemanarea lor unica, am ragazul sa ma iert, sa reinvat sa cred.
Sa am convingerea ca viata nu este o optiune. Fie ca o intelegem, fie ca avem momente in care ne indoim de rosturi si legi nescrise, e minunat sa o parcurgi impacat. Fara indoieli. Fara temeri.
Gata pauza. De melancolie. Zambim 🙂