Nu am stiut niciodata cand sa ma opresc. Mereu mi s-a parut mai simplu sa incep ceva, fie ca a fost vorba de un proiect, fie de o relatie. Foarte rar am inceput ceva la voia intamplarii, poate pentru ca sunt semn de pamant si am nevoie de stabilitate. M-am uitat intai in zare, sa vad daca pe cerul senin nu se vede departe, la limanul dintre el si pamant, vreo urma de nor negru de furtuna.
Adevarul e ca doar cu asta am ramas. Cu uitatul, doar de dragul uitatului. Caci si daca am vazut ditamai semne de uragan, tot am pornit la drum, cu gandul ca lucrurile se pot schimba din mers, iar deznodamantul intrezarit de departe, se poate schimba radical. Gandesc bine, dar actionez prost. Am viziuni clare si precise, dar ma pierd foarte tare in amanunte. Inteleg, dar nu pricep sau mi-e bine sa ma fac ca nu pricep. Ma tin scai de o iluzie, pe care si un copil ar deslusi-o, fara sa aiba un car de ani in spate si alte iluzii spulberate pe drum.
Daca lucrurile nu merg bine la munca, mi se pare mai simplu de gestionat esecul si de reparat gafa ce l-a generat. Cand e vorba insa de oameni, e mult mult mai greu. Pentru ca in oameni am investit si investesc cel mai mult. In mainile lor imi pun cel mai adesea neputinta. In discretia lor imi pun toata increderea. In determinarea lor momentele mele de nehotarare. In intelepciunea lor greselile facute cu voie sau fara de voie. In onoarea lor, tentatiile mele pamantene, in iertarea lor imi caut alinarea.
Poate de aceea si doare atat de tare cand merg luni sau chiar ani, umar la umar cu oameni pe care constat de fapt ca nu-i cunosc. Ca nu sunt ceea ce mi-am imaginat, ci doar invelisuri provizorii pentru toate calitatile marete pe care m-am incapatanat sa le indes inauntrul lor. Iar si iar. Pentru ca nu accept deloc sa ma stiu infranta, fara sa lupt sa demonstrez, sau mai bine zis sa-mi demonstrez, ca nu am investit incredere, timp, dragoste, in nimeni.
Un Nimeni e omul caruia pur si simplu nu-i pasa. Nu-i pasa ca ti-a oferit – ce i-a prisosit de fapt -, cand i-a cazut bine si a avut chef si brusc nu-ti mai da nimic doar pentru ca nu mai esti o prioritate sau un moft. Un Nimeni e cel care se agata de tine cand se ineaca, si cu riscul ca te scufunzi odata cu el il scoti la mal, unde el se scutura putin si pleaca sa se usuce in alta parte. Un Nimeni nu poate concepe ca poti gresi si nu stie sa ierte cand iti ceri iertare, dar stie sa te umileasca printr-o indepartare neoficiala si cat de abstracta posibil, bucurandu-se in taina de calvarul sufletului tau neimpacat si vinovat. Un Nimeni se crede mereu mai bun, mai destept, mai presus decat tine. Orice ai face, oricat l-ai servi, oricat l-ai sustine. Din umbra. Poate prea din umbra. Un Nimeni nu stie sa iubeasca, nici macar sa se lase iubit.
Pentru ca un Nimeni e Nimic. Nu poti sa-l tii de mana, nu poti sa-l iei in brate, nu poti sa-i zambesti, sa-ti zambeasca, nu puteti rade din inima impreuna, nu puteti niciodata face dragoste, nu puteti sa vorbiti, pentru ca niciodata cuvintele nu vor fi ceea ce par, niciodata nu te va asculta, nicicand nu isi va dori macar o secunda sa stie cu adevarat cine esti.
Cine sa fii ? Oare…
Un Om, care porneste la un drum lung, cu speranta ca umbra nedefinita ce se arata in zare si spre care isi indreapta cu toata speranta lumii adunata in suflet pasii, e un alt Om, nu doar un Nimeni…