Tot mai des sunt intrebata daca nu ma expun prea mult scriind despre mine cu atata sinceritate. Daca nu imi aduce un prejudiciu aceasta abordare – transparenta spre nud – a problemelor, in special a celor mai delicate si in general ocolite in discutiile banale de zi cu zi.
Nu pot sa neg ca nu m-am gandit la acest lucru. As minti sa spun ca nu mi-am pus probleme de acest gen si nu am pus in balanta anumite aspecte pro, contrabalansate de cele contra. Mi-as permite sa creionez cateva concluzii, pentru a raspunde acelora care m-au intrebat in mod direct si nu le-am raspuns mai pe larg, acelora care nu m-au intrebat dar se intreaba poate intr-un moment cand nu sunt foarte ocupati cu altceva, si chiar si anticipat – acelora care s-ar putea intreba vreodata de acum incolo.
Iubesc scrisul. Sunt indragostita iremediabil de el.
De la asta pornesc, asta e piesa de rezistenta pe care o asez pe talerul cu pro. Dar nu numai ca il iubesc, el face parte din mine, ca un ochi, ca un plaman, ca degetele de la mana. Il iubesc atat de mult, incat uneori ramane singura supapa prin care pot respira, prin care pot simti, cand toate celelalte simturi m-au tradat si au cazut intr-o lenesa ?i cronic? hibernare.
Pentru mine scrisul nu e o sursa de castig, ca sa fiu nevoita sa negociez. Ca sa scriu pentru cineva anume, ca sa slujesc unei cauze sau unui grup. Ca sa vad cu ce raman cand trag linie. Poate si de aici libertatea si linistea pe care mi-o confera actiunea in sine. Nu sunt nevoita sa vand (desi recunosc in sinea mea ca mi-ar placea la nebunie sa pot supravietui facand ceea ce imi place atat de mult). Doar ofer cu drag, fara sa vreau nimic in schimb. Doar pentru ca ma simt bine cu voi, cei care ma cititi si ma bucura faptul ca sunt aproape de oameni, facand acest schimb firesc si natural intre cel ce asterne randuri ca acestea si cel care s-ar putea simti, pret de cateva minute, aproape de mine, citind…
Revenind la problema sinceritatii, aici incerc sa fiu cat se poate de clara. Nu poti scrie cu emotie daca nu esti sincer. Asta se simte imediat. Si chiar daca nu te prejudiciaza aparent cu absolut nimic, in loc sa te descarce sau sa te descatuseze, te incarca cu povara unui fals. Poate avea stralucirea unui diamant, dar in realitate, e casant ca o bucata de zahar. Sau, mai bine zis, nu poti scrie genul acesta de texte. Daca ai plecat pe acest drum si alegi sa scrii despre tine, despre prietenie, despre dragoste, copii, maturitate, viata sau moarte, nu poti sa o faci decat punand in cuvinte exact ceea ce crezi, fix ceea ce simti. Indiferent daca te astepti sa fii aprobat sau dezaprobat. Daca ai sau nu dreptate. Poti foarte bine sa si gresesti, dar cred ca acest neajuns, peste un anumit prag de emotie, nu mai are neaparat foarte multa importanta.
Tin sa fac o mica paranteza, pentru ca ma simt adeseori in incurcatura referitor la modul de exprimare in scris. Daca in textul meu scriu despre mine, despre ceea ce simt, despre ceea ce cred, adica practic folosind doar persoana intai singular, ma incearca teama ca s-ar putea interpreta ca dau prea mare importanta propriilor trairi, ca si cum as emite pretentia ca am trait mai mult, mai profund, mai intens decat ceilalti. Daca aleg sa scriu la modul general, incerc sa driblez cumva situatia, pentru a nu se intelege in acest caz ca ma fac cumva purtatorul de cuvant al unui grup de oameni apartinand unei anumite categorii – sau nu neaparat (si mai grav), iar eu ma autoproclam purtatorul lor de cuvant si ceea ce scriu chiar exprima fidel punctul lor de vedere. Cred ca atunci cand cel care scrie generalizeaza, de fapt se ascunde el insusi in spatele acestui mod de abordare. Iar generalizarea in sine ramane doar un vesmant sau o masca, care atenueaza in viziunea lui impactul prea direct intre ceea ce doreste sa transmita si feed-back-ul asteptat, sperat. Cam asta a fost paranteza pe care am simtit nevoia sa o deschid si evident, o voi inchide acum…
Si revin iar la tema de la care am pornit. Sinceritatea. Cum scriam mai sus, daca nu as face acest lucru, v-as insela. Chiar daca nu e vorba de vreo afacere. V-as insela pe voi si mai ales, m-as insela pe mine. La ce bun sa astern cuvinte ca interfata pentru niste minciuni si niste falsuri fabricate pragmatic? Cum as putea primi atatea vorbe frumoase si caldura din partea voastra daca v-as lua ochii cu niste texte prefabricate si filtrate excesiv, pana la stoarcerea ultimei picaturi de emotie? Asta intra tot pe talerul cu pro.
E foarte corect pe de alta parte ca ma expun. In doua moduri. O data ma expun in fata prietenilor si a celor care ma cunosc dincolo de monitor, in viata de zi cu zi. Cu siguranta, la fiecare text scris de mine – asta daca il vor citi, bineinteles -, instinctiv se vor cauta si cateodata chiar vor crede ca se regasesc printre randuri. E posibil, ca de multe ori sa aiba impresia ca fix desre ei a fost vorba. Omitand faptul ca marja de timp despre care scriu si in care ma pot pozitiona este de ani si chiar zeci de ani. Ca in scris, poti jongla cu timpul si un “azi” poate fi un altfel de “azi”. Pentru ca totusi scriitura iti permite sa te camuflezi macar putin, pentru ca nu scrii despre tehnologie de ultima ora. Ci despre adevaruri valabile acum, dar si cu douazeci de ani in urma. Sau, li se poate parea ca nu am scris ceea ce s-au asteptat ei sa scriu pe o anumita tema si imi sugereaza mai voalat sau direct ce ar fi scris ei in locul meu. Cu siguranta ca oricine e liber sa scrie ce vrea. A avea un blog personal nu e un capat de lume in ziua de azi pentru nimeni, intr-o tara civilizata. Tocmai de aceea ii incurajez pe ei insisi sa incerce o astfel de experienta, daca sunt interesati in a-si expune parerile, fara a avea nevoie de un intermediar ca s-o poata face.
Celalalt mod in care cred ca ma expun, e legat de cei care ma citesc si ma cunosc exclusiv prin ceea ce scriu. Aici poate e si mai delicata problema. Asta pentru ca multi incearca, citind, sa-mi creioneze o imagine, un caracter, personalitatea, etc… Apoi, chiar prin mesaje private pe retele de socializare unde imi promovez blogul, vor sa stie mai multe, dincolo de textul scris, accesibil oricui. Daca raspund (si raspund la inceput, din respect), ar vrea sa stie si mai mult si probabil, daca as continua un dialog de genul asta nu s-ar sfarsi prea curand. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, dar cred ca mesajele publice in acest caz sunt cele mai potrivite, pentru ca altfel, dialogul m-ar impinge spre o zona de intimitate pe care chiar vreau sa o pastrez la granitele actuale. Pentru ca indiferent cat ai fi de sincer, exista pentru fiecare dintre noi o granita – hai sa-i spunem de siguranta -, in care ne permitem sa ne pastram totusi o usa ferecata, pana a se ajunge la intimitatea absoluta. Si pana la urma, chiar nu conteaza foarte tare omul din spatele cuvintelor, important e sa simti ce transmite. Daca iti place si rezonezi cu textul, e foarte bine. Daca nu, nu e genul tau de scriitura, ocolesti cu discernamant postarile viitoare. Concluzionand, aceste aspecte ar constitui un dezavantaj si le-as pune probabil pe balanta contra.
E clar pentru oricine in ce parte inclina balanta. Deocamdata.
Chiar vreau sa scriu cateva cuvinte despre felul in care eu citesc. Pentru ca si eu citesc postarile altora, carti sau reviste, depinde de starea mea de spirit si de timpul avut la dispozitie. Sunt cateva bloguri extraordinare pe care le caut cu drag in fiecare zi, daca imi permite programul si ma bucura sa citesc aproape fara exceptie ce au scris autorii lor. Despre viata lor, despre lucruri in aparenta banale dar in care ma regasesc si eu pe undeva. Sunt texte pe care le citesc pe nerasuflate si uneori chiar le mai recitesc inca o data, pentru ca-mi dau o stare aparte. O stare de bine, de acasa, de déjà vu. Imi gasesc in ele raspunsuri la intrebari care ma macinau si nu nu le-am dat singura de capat. Exista si cazuri cand unele nu imi spun nimic sau nu-mi dau de inteles ca mi-ar spune mare lucru, si pe acelea nu le duc la bun sfarsit. Le las deoparte, ca pe o haina cu cateva numere mai mare sau mai mica, pe care nu o mai incerc din start, pentru ca sunt sigura ca nu imi vine. Nu inseamna ca le-am abandonat de tot. S-ar putea sa vina si o zi in care sa mi se potriveasca la fix.
Imi place de asemenea ca am de unde alege. E de ales pentru toate gusturile, doar sa-ti doresti sa citesti si sa-ti faca bine lectura. Sunt domni care scriu foarte bine si au de partea lor avantajul ca pot sa se debaraseze mai usor de cenzura, in exprimare. Pentru ca ceea ce la ei suna a dezinhibare, intr-un text scris de o femeie, suna de cele mai multe ori a vulgaritate. Cum, de exemplu, citind unele texte ale scriitorului Mircea Cartarescu, rosesc, dar imi place la nebunie ca poate fi atat de liber si de natural cand trece granita fina intre scriitura cuminte si conservatoare si cea lipsita de inhibitii, fara a da impresia sau a crea senzatia de indecenta. Imi place de asemenea la textele scrise de barbati ca sunt foarte bine structurate. Au parca in spatele lor o logica inginereasca, niste parghii foarte bine asamblate si gandite, incat toate sunt acolo unde trebuie sa fie. Toate ideile curg firesc, intr-o ordine exemplara, iar ceea ce am putea numi – cireasa de pe tort, e asezat cu o precizie matematica exact in locul potrivit, pentru a duce emotia cititorului la cote maxime. La fel de mult imi plac texte de pe bloguri, articole din reviste sau carti pentru suflet, scrise de doamne extrem de talentate. Unele scriu cu o finete si o delicatete fara egal, despre lucruri sau trairi care te tulbura cand lecturezi, pentru ca te regasesti imediat printre randuri. Altele au un limbaj putin frivol, dar in limitele sa spunem acceptate de societatea actuala, sau macar de persoanele mai nonconformiste, dar care scriu cu o acuratete si o dezinvoltura de-ti taie respiratia. Le admir din suflet curajul de a-si face o radiografie a propriei persoane, un autoportret neretusat, la care noi, cei care citim, suntem pur si simplu invitati sa ne minunam, sa empatizam – si toate astea fara sa “ni se taie bilet”. Putem intra in lumea lor si iesi cand dorim, poate singura cerinta a prióri ar fi sa ne stergem pe picioare la “intrare”.
Ca o concluzie, sa scrii despre tine nu e putin lucru. E clar ca nu oricine e dispus sa o faca. Nu daca nu are o motivatie extrem de puternica. Cum ar fi iubirea pentru scris fata in fata cu instinctul de a-ti apara intimitatea si de nu-ti derula victoriile si in special greselile in fata prea multor ochi. E clar ca nu oricine poate intelege un astfel de compromis. Compromis tradus prin faptul ca te simti aproape nud – metaforic vorbind (cum am citit nu demult pe un blog dintre cele despre care aminteam mai sus), tu, singur, cu bune si cu rele, in mijlocul unei sali pline ochi (avand in vedere numarul mare de cititori la unele postari), ochi care se uita toti inspre tine si te masoara, te judeca. Te iubesc sau te contesta.
Daca cel/cea care scrie e in stare sa-si asume acest risc inevitabil, atunci nimic nu-l opreste sa fie el insusi, ea insasi, sa se bucure de o adevarata terapie prin scris.
Eu una mi l-am asumat in totalitate si am ales in cunostinta de cauza. Am ales sa iubesc in continuare, exact ceea ce ma face fericita. Am avut, cred, destul timp sa cantaresc in viata, si tocmai de aceea consider ca niciun compromis nu e prea mare si niciun obstacol prea greu de trecut atunci cand ai sansa sa iubesti in acest fel. Cand destinul – in cazul meu purtand un nume drag mie pe veci – ti-a scos in cale o astfel de sansa.
Si paradoxal sau nu, aceasta iubire pentru scris ma ajuta tot mai mult sa fac alegeri mai bune, gesturi mai putin pripite. Pentru ca stiu, fara urma de indoiala, ca am deja o mare si pretioasa iubire, pe veci a mea ….
Si voi incheia cu un citat, in care ma regasesc atat de fidel, de profund, incat nu incetez sa ma minunez ca nu am scris eu insami aceste randuri
„Imi place sa dorm, dar nu dorm niciodata dupa pofta inimii. Imi place sa rad, dar rasul nu vine la mine decat atunci cand mi s-a facut pace in suflet. Iar asta se intampla nepermis de rar…Si, intre intalnirile cu seninatatea, scrutez faldurile noptii si numar in gand cirezi nesfarsite de oi care trec nu peste drumuri ale transhumantei, ci peste inima mea, mereu nelinistita, dureros de statornica”. Alice Nastase Buciuta
(Splendida banalitate, Editura C?r?ile Tango, 2014)