Nu am stiut niciodata sa ma feresc din timp de lucrurile care mi-au facut rau. Si daca am vazut flacara cu ochii mei si am stiut ca s-ar putea sa ma arda daca ma apropii prea tare, tot am intins mana inspre ea. Si am inchis ochii. Crezand ca daca nu vad, nici nu ma va durea, nici nu vor ramane urmele arsurii.
Cand traia, mama imi spunea mereu: nu face asa ca nu e bine; baiatul asta nu e de tine, o sa suferi daca nu va veti vedea fiecare de drumul vostru; daca vei continua sa te comporti astfel, vei ajunge ca fata aia fara capatai, care pare ca n-are nici un alt rost pe lumea asta decat sa fie barfita si batjocorita. Si altele multe mi-a zis mama. Fara sa-i fi dat motive serioase de ingrijorare vreodata. Dar ea imi spunea totusi, ca orice mama care-si iubeste copilul mai mult decat pe ea insasi si vrea sa-l fereasca de primejdiile inerente ale tineretii. Ca orice mama care a trecut prin viata si ar vrea sa-ti arate drumuri mai bune si mai sigure, nu tot acelea pe care a calcat chiar ea si au condus-o spre prapastii fara iesire.
Eu sunt insa incapatanata. Asa am fost mereu. Am vrut sa vad cu ochii mei. Am vrut sa simt cu inima mea, nu cu a ei. Am vrut sa iubesc in felul meu, nu exact ca ea sau ca altcineva. Am vrut sa am ranile mele, caderile mele, ca sa stiu sigur de unde vine durerea, de unde mi se trage boala. Mi-am ales mereu prietenii dupa cum mi-a dictat sufletul si instinctul, nu dupa judecata altora, chiar daca am recunoscut peste ani ca altii au avut poate un dram de luciditate in plus, care m-ar fi salvat de la unele dezamagiri ulterioare.
Am vrut sa ma iau la tranta cu viata la propriu. Si in iubire, dar si in durere. Am luptat cu un curaj nebun uneori – pentru lucruri sau senzatii trecatoare -, dar am si fugit prosteste de teama ca nu voi face fata provocarilor serioase. Cand am fost mica m-am catarat pe timp mai repede decat ma tineau puterile, ca sa fiu mare, ca sa fiu bagata in seama si sa ma impun in fata destinului, sa i-o iau inainte. Sa anticipez ce va urma, sa stiu ce primejdii sau ce lucruri minunate m-ar putea astepta la o varsta care depasea generos anii mei numarati. Apoi m-am uitat contrariata in jur si am constatat ca in timp ce eu judecam ca un adult, multi dintre cei de varsta mea isi traiau din plin copilaria. Ca in timp ce eu eram in varful unui munte pustiu – uimita chiar eu insami de cutezanta de a tinti atat de sus -, altii alergau liberi in poiene inverzite de la poalele muntelui, lasand escaladarea pentru anotimpurile prielnice si pentru suisuri mai putin anevoioase.
Dar nici macar atunci nu am ramas pe loc sa astept, sa-mi trag sufletul. Am coborat in fuga ca sa copilaresc iar. Dar cum sa copilareasca un trup inca de copil avand o minte de om mare? Atunci am facut greseli. Unele peste altele. Cu nemiluita. Caci ma loveam cu stangul in dreptul, cu dorinta in neputinta. Uneori am facut pasi buni dar am gresit cararile pe care am apucat in graba, alteori am gasit drumul bun dar nu am stiut sa tin pasul. Si a fost greu, caci mereu am fost manata de instinctul de a-mi regasi echilibrul – acel echilibru asortat la timpul prezent la care m-am intors, incercand sa retraiesc ce am ignorat, ce nu am luat in seama. Sa privesc si in jos, nu doar in sus. Sa traiesc pentru azi, nu mereu pentru maine.
Apoi am iubit. Fara cap. Fara sa tin seama de sfaturi. Fara masura. Fara sa ma intreb incotro. Fara sa ma intereseze pana cand. Am iubit neconditionat. Fara sa cer nimic in schimb. Nimic mai mult decat mi s-a dat. M-am multumit cu atat. Si cand nu a mai fost nimic de primit, cand nu am mai avut de ce sa dau pentru ca nu mai era nevoie de nimic din ce as mai fi putut oferi, atunci…am cersit.
Am cersit ca ultimul cersetor … putina iubire. Am negociat ore de iubire, minute de tandrete, clipe de pasiune in schimbul carora mi-am vandut si ultimul gram de demnitate. Am cersit plangand o sansa, nestiind pe atunci ca cerseam sansa lui, nu a mea. Caci dupa ce lacrimile au spalat suferinta, rusinea si durerea, lumea s-a intors cu susul in jos si am devenit din cersetor judecatorul suprem. Cu drept deplin de a spune atat: da sau nu. Din victima, am devenit calau.
Si nici macar acum nu vreau sa-mi amintesc ce mi-a spus inima atunci. Nici macar acum nu vreau sa stiu daca am fost un judecator bun pentru mine. Daca am dat un verdict in favoarea mea sau manata de trufie, orgoliu sau anesteziata de durere am refuzat o a doua sansa. Daca ea ar fi putut sa existe. Pur si simplu nu vreau sa stiu daca ar fi putut, sau nu … Si asta nu pentru ca e tardiv, ci pentru ca inca mi-e greu sa ma impac cu gandul ca exista in viata clipe atat de importante, incat, daca nu joci atunci cartea potrivita, poti pierde totul.
Cred ca m-am jucat prea mult cu viata mea, ca si cum as fi putut relua totul de la capat exact cum a fost – ca si tatal meu, acum, care abandoneaza partida de sah daca i s-a luat regina. Vrea iar puterea dintai. Sansa intreaga si cele mai bune oportunitati. Dar sahul ramane totusi un joc, in alb si negru, iar viata e mai mult de atat si mai e pe deasupra si plina de nuante.
Ar fi fost minunat sa mai stea mama cu mine, cu noi, macar cativa ani si sa ma mai scuture putin, sa ma indrume sa urc iar, acolo unde am ajuns de fapt prea devreme. Sa fiu din nou acolo, de data asta adult in trup de adult. La timpul potrivit. In locul potrivit. Dar s-a grabit sa plece si sunt convinsa ca nu m-a invatat tot ce stia. Tot ce a trait. Tot ce ar fi vrut sa traiasca de ar mai fi avut timp.
Ce nu mi-a spus mama, am invatat eu singura, poate si voi …
Ca totul in viata are un pret. Chiar daca nu achiti nota de plata pe loc, te ajunge din urma, si cu dobanda pe deasupra.
Ca nu le poti avea pe toate. Sau in niciun caz in acelasi timp.
Ca versurile din poezia “Cantec soptit” a lui Zaharia Stancu, pe care i-o cantam mereu la chitara in adolescenta, chiar trebuie luate in serios
„Nu m-a batut mama, nu m-a certat
In mana tineam o bucata de paine
Degeaba mi-a spus
Degeaba mai plangi
Ce-ai omorat omorat ramane”
Ca singuratatea nu te ucide imediat, mai intai te tortureaza – luni sau poate ani – si abia apoi te duce la pierzanie.
Ca exista o lege a compensatiei, in virtutea careia, daca oferi cuiva ceva, da-i sansa sa-ti ofere ceva inapoi, macar simbolic, ca sa poti pune punct si sa nu mai privesti inapoi cu vreo urma de regret, indoiala sau frustrare, daca se intampla sa traversezi un moment de cumpana in acea relatie (asta m-a invatat prietena mea draga, M.)
Ca umilinta mea, modestia mea, fricile si neincrederea in ceea ce pot, in ceea ce sunt, vor fi trepte pentru altii care au fost mai slab pregatiti, dar au cutezat mai mult, au avut ambitii mai inalte si principii mai putin ancorate in adevar sau onoare.
Ca uneori merita sa risti totul, aruncandu-te in gol, caci e mai bland sa mori zburand printre nori, decat rapus incet de regretul ca n-ai facut nimic. Ca ai fost mereu spectator, fara sa incerci macar o data sa fii “jucator”.
Ca nu poti anula sentimentul de incredere fata de cineva, daca nu i l-ai acordat de fapt niciodata intreg.
Ca va veni o vreme cand timpul imi va juca o festa. Sau viata, sau destinul … sau … Ca devenim la un moment dat parintii propriilor parinti, iar ei se intorc cuminti la copilarie. Noi vom invata din zbor sa-i recunoastem iar, sa-i iubim exact asa cum sunt, sa-i tinem noi de mana cu drag, asa cum ne-au strans ei manuta candva, cand ne-au sprijinit neconditionat in drumul nostru prin viata.
Ca e bine sa traiesti cat esti “viu”. Deocamdata ramane singurul lucru sigur.
Si pentru ca mama iubea nespus de mult poezia lui Adrian Paunescu, dar mai ales versurile din poezia „Ruga pentru parinti”, transpusa atat de frumos in cantec, cantec pe care ma ruga sa i-l cant mereu la chitara – si de fiecare data avea lacrimi in ochi -, vreau ca aceste versuri si acest cant minunat sa fie epilogul textului meu.
Nu uitati sa spuneti „Te iubesc” astazi. Iar eu as vrea din tot sufletul sa cred ca ma aude…Te iubesc, mama…