„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Cerul se atinge cu inima

de

Cand lucrurile par prea simple, le complic. Vreau sa ating cerul, pamantul il simt strain… Din samanta gandurilor, fac un pom imens cu crengi seculare, uscate inainte de a da rod.  Ma catar in el julindu-mi sufletul. Si ma ascund intre ele, privind uneori in sus, alteori in jos, la oamenii care trec pe sub el minunandu-se de pomul rasarit din nimic, uscat, fara rod.

Astept sa-mi treaca. Si uneori vreau sa cobor dar nu mai stiu cum. Nu mai recunosc drumul si proptele cu seva vie pe care m-am urcat intr-o clipa.

Unii privesc mai bine inspre copac si ma observa. Si imi fac semn sa cobor. Au intentii bune. Altruiste. Cateodata trec pe sub el chiar oameni pe care ii stiu. Care ma stiu. Si ma cheama sa ma alatur lor si sa calc pamantul din nou. Eu ii intreb cum as putea face asta, iar ei imi raspund. Unii siguri pe ei, altii ezitand. Dar toti au ceva de zis, ceva de explicat, fara nicio exceptie. Fiecare imi arata alta cale, cea mai buna, cea mai sigura, ca sa nu ma ranesc.

Ajunsa in situatia de a cere sfat si de a primi raspuns, realizez ca sunt prea multe variante de unde pot sa aleg. Prea multe posibilitati. Am nevoie sa ma gandesc pe cine sa ascult. De acolo, de sus, pot gandi. Am timp sa o fac. Ei nu au – timp. Daca nu ma hotarasec repede, pleaca. De ce ar ramane prea mult sub un pom fara rod, presarand sterp intentii bune, ganduri ce se lovesc in cioturi colturoase, pe care nicio pasare macar nu-si cauta odihna cand plonjeaza din inaltul cerului ?! Au lucruri simple de facut.

Pomul meu a devenit casa mea. Mainile mele sunt aidoma crengilor. Soaptele mele sunt aidoma vantului suierand mofturos si afon, in instrumentul doar pe jumatate viu, fara urma de frunze.

De la o vreme, observ ca oamenii trec pe sub pom fara sa-si mai ridice privirea. Il ocolesc, e in calea lor, in drumul drept, neserpuit. Il ocolesc absenti sau murmurand nemultumiti. Nu e timp de complicatii.

Eu ma catar in continuare, pentru ca noaptea, senzatiile si simturile ce au uitat dulceata somnului nasc alte si alte crengi, mai sus, mai multe, din ce in ce mai departe…

Imi amintesc – inca imi amintesc –  ca jos aveam prieteni, aveam sentimente, aveam treburi de dus la bun sfarsit. M-am gandit prea mult. Am asteptat prea indelung cel mai bun sfat. M-am indoit prea mult de fiecare sfat in parte. Am avut prea putina incredere in prieteni. Prea multe spaime. Frici prea adanci. Am agonizat prea mult in iubiri stinse demult.

Sunt in varf, nu mai am unde urca, nu mai stiu cum sa cobor. De multa vreme nu ma mai observa nimeni. Sunt una cu pomul, sangele meu e seva vascoasa, eu insami sunt o creanga infipta in coroana deasa, gata sa se rupa la prima ploaie, ori sub prima arsita de vara.

Si lucrurile sunt cateodata atat de simple. Le-am complicat.

Mai mult nu inseamna mai bine.

Mai sus nu inseamna mai sigur.

Prietenia nu te poate salva daca nu ai incredere sa intinzi mana ca sa fii ajutat.

Oamenii nu te pot intelege daca taci si te ascunzi din calea lor.

Timpul nu e de partea ta.

Ploile nu mai aduc rod cand radacina e stearpa.

Lucrurile sunt simple. Cand nu le complici de bunavoie.

Iubirile nasc singure flori. Dragostea e samanta vie. Iar cerul se atinge cu inima, nu cu gandul …

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title