„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Bruno

de

Bruno este cainele nostru. Unul dintre cei trei. Cel mai in etate. Vara aceasta a facut sapte ani si este un Ciobanesc de Berna foarte frumos. E un caine impozant prin statura, are o privire calda si o atitudine chiar nobila as putea spune. L-am adus acasa de mic, de la varsta de doua luni si a crescut odata cu D., fetita noastra. Nu l-am crescut cu deprinderi de caine de paza, desi acest comportament este inscris in genele lui prin natura rasei. De mic ne-am jucat cu el in curte, l-am rasfatat, i-am dat foarte multa libertate. Nu spun ca a fost bine neaparat, dar asa am abordat problema dresajului, adica deloc. Si asa, dupa varsta de doi-trei ani, instinctiv a inceput sa-si ia foarte in serios rolul de aparator al curtii, intimidand doar prin prezenta si atitudine pe oricine se apropia prea mult de gardul casei. Nimeni (cu exceptia copiilor – pentru care are o slabiciune extraordinara) nu intra pe teritoriul lui daca nu este legat ori tinut.

Dupa ce l-am adus acasa de la crescator, in urma cu sapte ani, am studiat mai bine toate aspectele legate de rasa lui, mai ales in ceea ce priveste sanatatea. De comportament stiam destul de multe in momentul cand am hotarat sa-l luam. Am aflat atunci ca au o medie de varsta destul de mica, circa opt ani, principala cauza a decesului fiind formatiunile tumorale frecvente inca de la varste fragede la aceasta rasa. Din pacate, statistica s-a dovedit a fi adevarata si in cazul lui, iar la inceputul acestei primaveri, am descoperit o tumora pe unul din membre, la partea superioara. Pe deasupra, formatiunea respectiva s-a si infectat foarte rapid, avand un aspect ingrozitor.

Deoarece nu am reusit sa-l mai urcam pe Bruno in masina de la varsta de un an, constienta ca trebuie operat de urgenta, am fost la mai multe clinici din oras, solicitand prezenta unui medic veterinar acasa, care sa-i faca anestezia la domiciliu pentru a-l putea transporta la cabinetul veterinar si opera. Am adresat fiecarui medic rugaminti fierbinti. Am fost refuzata. Am plans de neputinta, explicand ca nici macar nu am cum sa-l aduc pe jos de atat de departe, in lesa, pentru ca locuim la marginea orasului si el oricum e foarte slabit. Am fost refuzata. La ultimul cabinet unde mi-am incercat norocul, o doamna intepata mi-a dat nenumarate argumente stupide ca sa-mi demonstreze ca nu se pot deplasa la domiciliu pentru anestezie, ci trebuie musai adus acolo daca vreau sa intervina. Cu anestezie, radiografie si tot tacamul. Adica operatia propriu-zisa.

Am plecat plangand amar, neintelegand cum se poate, oare, ca intr-un oras mare si european, cum ne place sa spunem, nu gasesc oameni cu inima mare, care sa faca un mic compromis, o abatere de la protocoalele obisnuite, insa cu un scop nobil, sa salveze o viata. Chiar daca e vorba de viata unui caine. Cand imi pierdusem aproape orice speranta, am aflat de un medic tanar, de la un cabinet veterinar dintr-un sat din apropiere si am fost si acolo, cu ultima palpaire de speranta. Minune. A acceptat. Desi nu a fost usor deloc, cu botnita (pe care i-am pus-o pentru prima oara) si tinut de mine, i s-a administrat anestezicul si apoi l-am transportat cu masina la cabinetul respectiv, pentru operatie.

Operatia a durat mult, tumora era infiltrata foarte adanc in tesuturi, rana din urma operatiei – imensa. L-am transportat acasa si perioada de dupa operatie, a fost una extraordinar de dura. O experienta pentru care trebuie sa ai nervi tari, curaj, dar mai ales multa dragoste. Pentru ca e nevoie de toate la un loc.

In primul rand, din punct de vedere psihologic, metamorfoza din comportamentul cainelui te doboara. De unde era un rege al curtii, splendid si impozant, ajunsese in cateva zile o umbra a ceea ce a fost. Cu gulerul pus in jurul gatului, ca sa nu-si poata rupe firele operatiei, a trebuit sa-l hranesc si sa-i dau apa din mana mea, fara a exista alta optiune. In primele zile s-a lovit de toate obiectele din curte, de multe ori, mai ales in zona operata, sangerand ingrozitor. Timp de o luna de zile i-am curatat locul operatiei si l-am pansat, l-am imbracat la propriu cu tot felul de tricouri din bumbac pe care le-am legat apoi peste spatele lui, ancorate si in zgarda, ca sa-l protejez oarecum de a se freca direct cu rana de suprafata rugoasa a peretilor exteriori. Nu facea altceva toata ziua decat sa incerce cu disperare sa-si rupa firele, ceea ce a si reusit la un moment dat, cand a izbutit intr-o noapte sa-si sfasie gulerul de protectie.

Rana s-a deschis de tot, lasand la vedere o gaura imensa, ca un crater, greu de privit, si mai greu de indurat. O luna de chin pentru el si pentru mine, au fost pur si simplu degeaba. Nimeni, dar nimeni nu-i mai dadea nicio sansa. Chiar si eu incepusem sa-mi pierd speranta ca se va mai putea vindeca vreodata operatia. Isi schimbase complet comportamentul, nu mai avea o atitudine prietenoasa. Doar ostila. Suferea groaznic. A intrat de cateva ori chiar si in casa si a fost foarte greu sa il mai scot afara. Isi cauta locuri cat mai izolate si mai stramte, ca sa-si duca drama de pe azi pe maine. Nu mai voia nici sa manance, cu orice bunatati l-as fi imbiat.

Si totusi, am considerat ca lupta nu e inca pierduta, si l-am chemat din nou pe medicul cu suflet mare care il operase, sa incercam sa ii coasem din nou rana deschisa. De data aceasta a venit acasa, si, cu toata spaima si groaza care te cuprind cand vezi pe viu o astfel de interventie, am stat langa el pana ce gaura a fost cusuta iar, de data aceasta si subcutanat, si pe exterior, ca o ultima incercare de a suda acele bucati de piele, ce pareau ca nu se vor mai uni niciodata.

Din nou guler – altul – , din nou pansat, aceeasi lupta zilnica, cu peripetii, uneori cu teama, chiar cu riscuri serioase, pentru ca nu poti sa-i explici cainelui ca tu ii cureti rana si il pansezi ca sa il faci bine, iar de cateva ori am fost nevoita sa sar la propriu la o parte ca sa nu fiu atinsa.

Dar, a meritat totul. Fiecare minut pe care i l-am dedicat cu drag, luptand pentru viata lui. Atat cat mi-a stat in putinta. Cu promisiunea pe care mi-am facut-o, ca nu ma voi da batuta, atata timp cat mai este o sansa cat de mica.

Azi, cand va scriu voua, Bruno latra fericit la poarta. E bine de cateva luni, mananca, se joaca, e din nou regele curtii. Blana a crescut pe locul operat, nici macar nu se mai vede ca acolo a fost vreodata ceva.

Ce vreau eu sa va spun de fapt e foarte simplu. Cat suntem bine, sanatosi, puternici, e extraordinar. Ca avem pe cineva devotat langa noi, are, sau nu are foarte mare importanta. Daca suntem si descurcareti, cu atat mai bine. Lumea e la picioarele noastre, suntem mandri sa declaram ca ne descurcam pe cont propriu, ca avem putere, influenta, sanatate, forta.

Sa nu uitam insa ca atunci cand suntem cazuti, neputinciosi, daca viata ne rezerva momente in care noi nu mai suntem in stare sa ne ridicam de unii singuri, e important, vital, sa avem langa noi macar un om, care sa lupte pentru noi asa cum am fi facut-o chiar noi insine, daca am mai fi avut cum.

Sa meritam sa fim iubiti pana la sacrificiu. Sa stim sa iubim la fel de mult. Si doar atunci, cand esti cazut, vei sti sa recunosti si sa pretuiesti cu adevarat dragostea care ti se ofera.

O mana intinsa cand esti puternic, poate chiar maine sa-ti dea o palma, cand nu te astepti. O mana intinsa cand esti slab, nu te va lovi niciodata ….

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title