Tu ai asupra mea puteri de magician. Ma poti face sa plang din trei vorbe. Alteori chiar dintr-o simpla privire. Si nu sunt dintre acele femei care plang usor. Sau la vedere. Ci plang rar, doar atunci cand mi-e imposibil sa ripostez prin cuvinte. Sau chiar prin gesturi. Nu am niciun cuvant potrivit ca sa pun intre noi, nici o grimasa destul de sugestiva, niciun gest suficient de dramatic. Si imi strang durerea intr-un obraz schimonosit de suferinta. Apoi, stanjenita de slabiciunea mea, imi sterg cu dosul palmei, copilareste, lacrimi sarate ce purced spre barbie dupa ce au traversat nepasatoare un rid camuflat cu machiaje, dimineata de dimineata.
Tu ma poti face sa rad fara sa spui nimic. Pentru ca eu stiu deja sa rad. Mereu am stiut. Am nevoie doar de vraja care sa-mi alunge gandurile inghesuite mereu (peste masura !) in mintea infierbantata. Iar tu doar zambesti larg si ma privesti intr-un anume fel. Eu incep sa vorbesc precipitata, cu obrajii imbujorati si calzi de placere si nu ma mai opresc. Apoi rad. Si ma ia prin surprindere rasul asta cristalin ca de copil. Si mai vreau sa-l aud (sa ma aud). Si vorbesc iar, mult, precipitat, cu prospetimea unei dimineti de primavara. Si apoi rad iar. In cascade. Tu zambesti. (Nu spune nimic, vei strica toata vraja !)
Tu ma poti enerva dupa un singur cuvant rostit. Dupa cum e de rotund, ori de ferm, ori de detasat, ori de grav. Ori fara inflexiunile cu care m-ai obisnuit. Ori cu prea multe inflexiuni malitioase. Cu un ton mai sus, ori cu un ton mai jos. Suierat printre buze, ori aruncat ca o ghiulea de plumb nimicitoare. Un cuvant de-al tau imi poate declansa mai multa adrenalina decat o duzina de cani de cafea baute una dupa cealalta. Imi poate zgandari inima. Imi provoaca aritmii devastatoare. Imi alunga noptile cu somn ori imi aduce vise ce ma tulbura si isi arunca umbrele si dupa rasaritul soarelui.
Tu ma poti infiora cu o simpla atingere. Cu un singur sarut pe palma mea deschisa ca sa cuprinda tot aerul din jurul tau. Si uit de mine cu totul. Si de timp. Si nu mai am o identitate clara. Bine definita. Cum imi place sa cred ca am reusit sa cladesc in niste ani. Cu mici retusuri, pe ici, pe colo. Si abia atunci ma vad frumoasa. Fara sa ma privesc. Atat de frumoasa cum nu m-am vazut nicicand. Caci pielea devine catifelata si calda, ochii sunt mai vii si mai stralucitori ca oricand. Si chematori. Si nestiutori in acelasi timp. Freamatul dinauntrul meu imbraca imaterial trupul ce se abandoneaza ca nisipul fierbinte, unei mari neasemuit de frumoase. Si in soapta iti rostesc numele, pleoapele se inchid de bunavoie, ca un apus de soare inevitabil, inghitit de linia orizontului.
Tu ai asupra mea puteri de magician. Insa vreau sa ramana secretul meu. Nu vreau sa faci niciun spectacol din asta. Nu vreau sa aplaude nimeni. Nu vreau ovatii la scena deschisa.
Vreau doar sa rad. Poate chiar sa plang. Sa ma revolt ori sa ma abandonez infiorata. Tu ai magia. Tu ai vraja.
Eu vreau doar un bilet. Unicul. In spectacolul abstract al vietii, fara alti spectatori in afara de mine. Tu joci pentru noi. Eu, ma ofer hipnotizata voluntar de bunavoie. Ca apoi sa traiesc, clipa dupa clipa, magia…
Pana se lasa, intr-o zi … poate, cortina ….