As putea merge in nestire, singura, la volanul masinii, ascultand muzica. Cateodata am impresia ciudata ca nici macar nu vad drumul, mintea e in alta parte, ma asalteaza o sumedenie de amintiri. Alteori intrebari. Sau ambele. Ca un receptor, mintea mea le capteaza in ordine, le pune una peste cealalta, de la stanga la dreapta, apoi de la dreapta la stanga, oranduite ca ?i cartile pe rafturile unei biblioteci. In ordine pentru mine si intr-o dezordine aproape de haos pentru oricine altcineva ar putea – prin absurd – avea acces la ele.
Intre ganduri si intrebari, o fractiune de secunda imi ajunge sa vad drumul, copaci, o bucata de cer. Apoi o privire scurta in retrovizoare si din nou muzica, ganduri. Dreapta-stanga, stanga-dreapta. Drum, copaci, cer.
Un acord de melodie si dupa el, o emotie scurta. Un gand s-a infipt undeva, intre omoplati. Si isi face loc insistent printre toate celelalte. E una cu melodia, fara sa fie nicio secunda in contratimp. Pe parbriz se proiecteaza o falfaire de timp. O particica de viata. O masa micuta intr-un colt de terasa, doi oameni fata in fata, privindu-se fara sa se priveasca, bucurandu-se indeajuns chiar si fara zambet, mirandu-se fara grimase, simtindu-se, …,fara sa se atinga.
Drum, muzica, copaci – alergand fara oprire unul dupa altul, apoi masa mica, din ”retrovizoare”, personaje – el si ea, dialog soptit… Cuvintele isi fac loc printre versuri taraganate, care raman doar un fundal sonor, aproape neutru…
„Ce vrei sa stii?” Intreaba el, zambind ca de fiecare data cand o simte incurcata.
Ea,…cu o palpaire jucausa in ochii cercetatori…
„Nu vreau sa stiu nimic. Sau poate nu inca. De fapt as intreba, dar mereu mi-a fost teama de intrebari. Inca imi este. Si mai frica mi-a fost si imi e de raspunsuri. De raspunsurile prea scurte, de jumatatile de raspunsuri, de un „Da” indoit si tremurat, de un „Nu” prea taios, de un „Poate” ce nu prevesteste niciodata ceva bun. De voce, de ton, de silabele prea apasate, de respiratia nefireasca strecurata printre cuvinte..”
„Deci, nu vreau sa stiu nimic.”
Femeia nu poate intreba. Ii e frica. Dar copilul jucaus ce are inca salas in sufletul ei de femeie isi poate face curaj. Copiilor le sunt permise intrebari ” in joaca”.
„…Cat de mult…??”
Si el deschide larg bratele, care par niste aripi uriase „Uite atat de mult”…
…iar ea rade si spune alintat, cu voce joasa, cu capul usor intr-o parte si ochii mijiti „Dar,…esti sigur, sigur, foarte foarte sigur?? ”
„Mai sigur de atat nu se poate”…
Copaci, cer si o cuta fina intre sprancenele lui….
„ Da’, de unde ai stiut ce am vrut sa te intreb ?? Ei.. ?? ”
„ Pai am stiut. Pur si simplu. ”
„ Si daca te inseli ? ”
„ Nu ma insel. Ai vrea sa ma insel ? ”
„ Si, daca ??? ”
Ea – copil. Insistenta. El, calm, poate prea calm pentru ea.
„ Nu exista niciun daca aici. ” Si zambetul se intinde arcuit, pe fata lui destinsa.
Iar melodia curge mai departe, si se impletesc ireal versuri, cu interogatii fara sfarsit, vegheate de bratele barbatului ramase larg deschise, ca intr-un inceput de zbor.
Ridic ochii in sus si ma izbeste albastrul clar dintr-o bucata de cer. Si vad iar copacii fugind fara noima. Si drum. Si bubuie surd un gand spart, ca un balon de sapun imprastiat intr-o mie de sclipiri de curcubeu. Ce departe am ajuns…. Incotro ?
Si alte ganduri nebunesti navalesc de nicaieri, incercand sa intre in rezonanta cu cantecul. Caut infrigurata printre ele masuta mica, chipul barbatului cu brate impietrite, deschise spre infinituri, ticaitul smintit de inima…. Insa altele, cu nemiluita, se pravalesc, strivindu-ma…. Stanga-drapta, dreapta-stanga.. In aparenta in ordine si in acelasi timp intr-o dezordine de nedescris. Haos.
Le ignor, trantind peste ele usa grea a nepasarii. Si fredonez in ritmul unei melodii care curge prin sangele meu, tanguit „Cat de mult…??” , conducand spre unicul raspuns pe care l-as putea accepta, zambind, sub o pata albastra de ochi sau de cer „Uite atat de mult” ….
Drive carefully, please,… You have exceeded the speed limit…