Teoretic, toti am putea iubi enorm. Cu patima, cu frisoane, nebuneste, fara margini sau orizonturi conturate. Si totusi nu iubim toti la fel. De exemplu tu mereu vrei sa iubesti doar pe jumatate, sau pe un sfert. Ti se pare mai confortabil asa. Mai usor de controlat, mai comod de gestionat. Nu-ti da nimic cu virgula, pentru ca tu faci regula, la tine sunt toti asii inca de la inceput. Nimic nu e la voia intamplarii, nici macar clipa in care ne-am indragostit, nici macar prima imbratisare ori … Nimic din ceea ce am eu impresia ca s-a infaptuit printr-o minune. Stau bine la calcule, dar ecuatia asta nu am stiut sa o rezolv niciodata, pentru ca singura variabila ai fost tu. Si oricum am facut, mie mi-a dat cu rest. Si trebuia sa fi stiut de la bun inceput ca undeva s-a strecurat o eroare…controlata…
Teoretic, tuturor ar putea sa nu ne pese. Da chiar deloc. Sa fim stapani pe emotiile noastre si pe nelinistile ce ne bantuie. Caci, teoretic, stim de la inceput ca o sa treaca si asta. Si hopul asta il vom traversa noi cumva, facand un mic sau un mai mare compromis. Daca nu ne-am mai bate capul sa ne framantam atat si am lua lucrurile asa cum sunt, asteptand un deznodamant care va fi oricum acelasi, am fi mai sanatosi…cu ceva. Imi place ca tu ai stiut mereu asta si ai invatat repede arta supravietuirii. Sigur nu am frecventat aceeasi scoala. Chiar daca ne-am intalnit intamplator – …teoretic…- intr-o pauza. Mie mi-au fost de ajuns zece minute ca sa imi pese, tie ca sa uiti si sa mergi mai departe.
Teoretic, am putea fi toti extrem de sinceri. Sinceri pana la sange, pana ne-ar durea carnea de atata sinceritate. Pana la aroganta. Pana la agonie. Eu am incercat sa fiu, mai stii? Dar m-a durut insuportabil de tare, iar tu mi-ai zis intr-o zi ca e mai usor sa previi decat sa vindeci. In consecinta, m-ai sfatuit ca profilactic ar fi necesare cateva doze macar – pe saptamana – de minciuna. Nu mari, ci din acelea mici sau medii. Cat sa ma anestezieze ca sa nu mai simt durere. Doar ca trebuie sa le administrez pe termen lung, ca e o boala cronica sinceritatea asta dureroasa. Mi-a parut bine ca te-am consultat in aceasta problema. Am invatat sa ma mint cu regularitate, si ma simt mult mai bine. Nu ma mai doare atat de rau, iar ceilalti chiar au remarcat o schimbare in bine la mine. Multumesc, sincer …
Teoretic, nu toti trebuie sa stim matematica. Ar putea sti jumatate din noi doar, sau un sfert, sau o zecime, poate chiar un unu la suta. Ceilalti, am putea filozofa pe marginea calculelor alora care stiu. Important e sa recunoastem doar semnele – operatiile aritmetice. Daca e de adunat, sigur e de bine si ar trebui sa-i promovam cat putem mai bine pe cei care stiu sa adune daca e macar putin si in folosul nostru. Daca e de impartit, iar e de bine. De ce nu? Cativa doar trebuie sa stie sa imparta, iar noi, filozofii, sa fim acolo unde ne e locul, dupa egal, sa interpretam rezultatele… Scaderile n-au fost bune nicicand, asta teoretic o stie toata lumea, iar de inmultit, pana si filozofii stiu ca se traduce totul intr-o adunare repetata si e de bine, ba chiar de foarte bine. E Maxim! (vorba noua…).
Teoretic, tu crezi ca ma cunosti. Sau ca m-ai putea cunoaste vreodata.
Daca ti-as spune sa te lasi pagubas, m-ai crede? Daca ti-as spune ca incerc si eu sa ma cunosc de ani buni si inca nu am reusit, m-ai crede? Daca ti-as spune sa iubesti intreg, nu pe jumatate, nu pe un sfert? Daca te-as implora sa iti pese si sa te uiti – cand suna clopotelul de sfarsit de pauza – macar o singura secunda peste umar, inapoi inspre mine…o secunda macar?… Daca ti-as spune sa fii sincer chiar daca doare rau, pana la agonie? Daca te-as convinge ca matematica e frumoasa?
Teoretic, as putea face asta. Practic, ar fi pierdere de timp.
Mereu am fost buna la teorie si am ramas repetenta la practica. Dar cine stie …poate la anul trec clasa … sincer …
