O noapte agitata. Un vis straniu. O porunca. Aveam de urcat cinci sute de trepte. Marginite de doi pereti inalti, sobri, fara culoare, doar in nuante sterse de gri. Culmea e ca puteam sa aleg. Sa urc sau sa renunt. Motivatia??? Rasplata??? O aflam doar dupa ce urcam treptele, la final.
Am acceptat provocarea. Am urcat primele o suta de trepte cu avant, cu graba, fara sa ma intreb absolut nimic. Mi-am golit mintea de ganduri, nu mi-am obosit sufletul cu indoieli. Nimic nu mi-a tulburat ascensiunea solitara in prima parte a infruntarii cu urcusul.
Dupa prima suta de trepte am gasit un podest. M-am odihnit pret de cateva secunde si m-am gandit pentru prima oara ca mai am inca de patru ori pe atat de urcat. Inca nu ma gandeam la trofeul ce ma astepta la capatul lor. M-am gandit insa ca nu ar fi rau sa-mi dozez mai bine efortul si sa urc constant, calculat, pentru a nu-mi epuiza rezervele de energie.
Cu acest gand am mai urcat urmatoarele inca o suta de trepte. Deja eram putin nelinistita, realizam ca daca voi continua, la urmatorul popas voi fi trecut de jumatatea drumului si nu ma voi mai intoarce, chiar daca voi simti ca nu mai pot. Propria mentalitate nu mi-ar fi dat voie sa abandonez daca am trecut de jumatate, chiar daca nu avea absolut nici un sens insemnarea – de data asta chiar simbolica -, a echidistantei intre inceput si sfarsit.
Incepea sa-mi fie sete, transpiram, inima imi batea repede, aritmic, fruntea mi se infierbantase. Am ajuns cu greu la urmatoarea ”statie” – treapta cu numarul trei sute. Nu mai eram atat de sigura ca vreau sa fac asta. Am inceput sa-mi pun intrebari si sa ma las prada indoielilor. Oare merita sa continui? Ce-o fi acolo, sus? Un om, un obiect de valoare, ceva sau cineva dupa care tanjesc de multa vreme? Nu mai faceam planuri pentru conservarea resurselor fizice, imi cautam acum propte si motivatii ca sa-mi fac mintea sa nu abandoneze lupta.
M-am urnit greu, dar am continuat sa urc. Fiecare treapta o simteam din talpi pana in ultima vertebra a coloanei. Gleznele ma dureau ingrozitor, genunchii imi tremurau. Ochii imi ardeau in cap si vederea imi era incetosata. Nu-mi mai ajungea aerul, nu-mi mai aduceam aminte de nimic din viata mea de dinainte. Stiam doar ca trebuie sa urc, sa ajung sus. Aveam nevoie sa castig acest pariu ciudat, a carui miza imi scapa.
Pe ultimul podest m-am intins la pamant. Imi era totuna daca ramaneam acolo sau urcam. Eram indiferenta, epuizata, fara glas. Doar eu, pereti goi si straini, trepte nesfarsite in jos si in sus, inspre acel ceva … nedefinit. Am ramas multe minute asa, incremenita. Stiam ca voi continua, dar cochetam cu ideea ca inca stau pe ganduri sa vad ce voi face din acest punct. Ca sunt liberul meu arbitru.
M-am ridicat cu greu si am urmat calea urcand din ce in ce mai incet, de multe ori pe genunchi, tinandu-ma de pereti, impingandu-ma in coate. Aveam rani peste tot, pierdusem demult numaratoarea si ramasesem doar cu ideea fixa ca trebuie sa supravietuiesc acestei incercari. Ultimele trepte le-am vazut neclar, in ceata, prin perdeaua de lacrimi ce-mi impaienjenea ochii din pricina efortului supraomenesc. Nu mai simteam absolut nimic. Nici bucurie, nici gustul reusitei, nici usurare. Penultima, ultima …. si am ajuns.
Sunt sus. Sunt aici. Sub mine, cinci sute de trepte urcate una cate una. Eu, deasupra lor. Privesc cu ultimele puteri in jur. E o camera goala, nu e nimeni in ea, nu e nimic, nici macar o foaie de hartie. Doar un gemulet mic arunca o lumina alba si obscura care imi proiecteaza propria umbra pe podea. Suntem doar eu si umbra.
Incerc sa ma adun, sa ma concentrez sa inteleg. De ce?!? De ce tot acest efort pentru nimic??? Ce am avut de castigat? Mintea mea, a noastra, e genetic setata pe acest schimb, oricat de altruisti am fi. Ce dau, ce primesc… Ce ofer, cat ma straduiesc, ce obtin in schimb…
Sunt doar eu si cu mine. Si o umbra care se misca asemenea mie. Ne completam perfect, ca intr-un dans sincron. Doar lacrimile sunt numai ale mele. As vrea sa sufere si Ea impreuna cu mine, sa o doara, sa simta sfarseala si oboseala care-mi sfredelesc carnea si simturile. Nu-mi ramane decat certitudinea ca e a mea, imi apartine, am avut-o tot timpul alaturi, dar fara raza de soare din geamul cu rama de lemn scorojit nu as fi dus-o si pe Ea sus, la capatul scarilor. Ne ridicam de jos. Eu ma scald in soare, iar trupul meu proiectat pe perete defineste conturul ei. Trag cu coada ochiului si o vad chircita si resemnata. Ma indrept brusc si ii redau demnitatea…si ea mie…
Asa, dreapta, inconjurata de tacere si de ecoul propriului meu oftat prelung, m-am linistit.
Acolo sus e acum aici.
Schitez un zambet. Apoi rad de-a dreptul. Eram convinsa ca voi fi cuprinsa de dezamagire si de frustrari. Dar ma simt bine. Aproape euforic. Imi dau seama ca nu aveam nevoie de nimic. Si totusi, drumul acesta nu l-am facut in zadar. Simt aproape organic ca m-am regasit pe mine. Am reinvatat cu fiecare treapta urcata lucruri pe care le stiam deja, dar le uitasem undeva, pe drumul vietii. Perseverenta, ambitia, lupta cu fricile mele, cu indoielile, cu slabiciunile, bucuria celui care nu abandoneaza lupta, pe toate le-am simtit, rand pe rand, cu fiecare lacrima, cu fiecare pas, cu fiecare farama de durere. M-am debarasat cu fiecare treapta de neputinta si ispita de a ramane jos, unde am totul, fara efort, fara lupta. Acolo unde plangi prea usor, abandonezi prea repede, cauti cele mai bune scurtaturi ca sa-ti atingi telul, esti educat sa optimizezi totul, pana si placerea.
Probabil ca daca am stii ce ne asteapta la capatul scarilor, am cantari atat de mult daca merita efortul, incat am sfarsi prin a renunta, asteptand o rasplata mai sigura, cu un efort mai mic.
Nu obtinem mereu ceea ce speram sau visam. Dar cu siguranta cautarea si efortul nostru inseamna ceva. E provocarea de a incerca macar sa invingem tentatia imediata de a accepta mereu, cu comoditate, protejandu-ne, chiar mintindu-ne, viata noastra exact asa cum este, refuzandu-ne sa simtim altceva, refuzand gandul ca am putea incerca sa facem acelasi lucru in alt mod. Merita incercat, macar pentru rasul eliberator din final, in postura hilara de moasa a propriei umbre nascute sub o raza de soare – care e data doar acelora care indraznesc sa caute fara sa priveasca in urma, … urcand …
O noua dimineata. Visul a luat sfarsit. Deschid larg ochii. Nu ma doare nimic. Picioarele imi sunt usoare, ranile au disparut ca prin minune. Trag draperia si ii zambesc fericita soarelui.
Pentru ca il cunosc, i-am zambit … inca din vis …de sus…cu cinci sute de trepte mai aproape de cer …
