Privesc aproape consternata cum explodeaza primavara in jurul meu. Explodeaza la propriu, nici macar de la o zi la alta, parca de la o ora la alta, aproape pot sa o vad metamorfozandu-se in toata splendoarea ei, cadru cu cadru. Si asa creste si in mine dorul de soare, si de iarba verde calcata cu talpi desculte, si de fosnet de copaci ce isi imbraca cracile frante si incolacite, sfidand frigurile ce i-au despuiat cu nemernicie de frunze uscate.
Si asa creste in mine dorul de vant cald si de soapte, ora cu ora, zi dupa zi. Si ma imprietenesc iar cu strazile ce se leapada de noroaiele maloase cu mirosuri statute. Si ma imprietenesc cu florile care se itesc la fiecare colt de drum, hlizindu-se obraznic si ostentativ de dupa fiecare gardulet, din fiecare snop de iarba verde crud.
Si ma imprietenesc cu astenia asta nebuna, ce ma impinge brutal in somnuri nechemate. Si cu toata suflarea asta ce se trezeste la viata si imi gafaie ademenitor in ceafa.
Si apoi cu toate primaverile in care am iubit, cu cele in care am fost iubita si n-am putut sa mai iubesc, si le iert pe cele pline de singuratate, cu rost de drum neprietenos spre o vara pustie si anosta.
Si prietena ma fac pe veci cu cele in care am simtit ca zbor si ma inalt mai sus decat toate pasarile care s-au intors acasa, si apoi le dau uitarii pe cele in care am ramas jos, adulmecand pamantul reavan cu ura si cu resemnare.
Si asa prietene sa fim inca de cand imi bate la usa, eu si asta primavara nerabdatoare, sa imi caute infrigurata mana inca amortita de iarna si sa plecam imbratisate pe campuri verzi, doar ea si cu mine.
Si mana in mana sa asteptam o vara cum nu a fost alta. Si mugurii sa se faca flori. Si florile sa se faca fruct.
Si clipa sa se faca ceas.
Si grimasa sa se faca zambet.
Si degetele sa se faca mangaiere.
Si buzele sa se faca sarut.
Si visul sa se faca dragoste.
