Cred ca exista zile binecuvantate. Formate din ore, sau poate doar clipe splendide, in care simtim ca ne ridicam mai sus de nimicnicia muritorului de rand si putem pluti deasupra norilor. Zile in care nu mai cautam raspunsuri la intrebari mici sau mari, nu ne mai lasam coplesiti de necazuri si griji, nu ne mai aducem aminte de suferinte trecute sau posibile, nu mai scrutam fatalisti viitorul pentru a ne citi drumul sau a ne prefigura destinul.
Zile. Clipe. Pur si simplu. In care o muzica ne inalta atat de tare sufletul, incat nu ne mai impiedica absolut nimic sa credem ca suntem asemenea ingerilor. Zile si clipe in care iubim atat de profund, incat suntem recunoscatori ca traim azi, ca ne e dat sa fim, ca ne e harazit sa ne tulbure si sa ne rascoleasca atata dragoste.
Sunt zile in care pot scrie, si zile in care nu as putea asterne un singur rand. Zile cand dintr-o frantura de gand sau un acord muzical se nasc singure cuvinte care curg de la sine, de la inceput spre sfarsit, sau chiar si de la sfarsit spre inceput. Ori altele in care orice gand as asterne ar suna fad si ponosit, ca o chitara fara doua corzi, ca o fanfara fara tobosar. Cand emotia nu e la cotele la care sa ridice un text – oricat de bine structurat si corect din punct de vedere gramatical si stilistic ar fi si oricat de inspirate ideile expuse – la rangul de a aspira la sufletele celor ce-si arunca ochii asupra lui. Mai bine gresim, mai bine o dam in bara, mai bine gafam si apoi in genunchi ne cerem iertare, decat sa oferim ceva doar din rutina, fara de emotii, de exuberanta, lipsindu-ne prea usor de gustul bucuriei si al generozitatii in forma ei cea mai pura. Mai bine nu dam nimic daca nu o facem cu sufletul, mai bine nu ajutam pe cineva daca calculam – ca intr-o afacere veritabila – rata profitului, pierderile sau posibilul faliment al investitiei noastre. Mai bine incercam sa intelegem si sa iertam, decat sa tot cautam in jurul nostru greseli pe care sa le sanctionam, uneori doar de dragul de a ne etala valentele personale si spiritul critic. Dovedindu-ne ca ramanem subjugati si captivi in forma, neajungand sa exploram si sa ne bucuram de continut.
Sunt zile in care pot munci enorm, mai mult decat as fi crezut eu ca sunt in stare. In care simt ca pot lua orice lucru de la zero, ca ma pot duce pe mine insami inspre o stare de extaz si infrigurata bucurie, si nu doar pe mine, ci pe toti aceia pe care ii ating in zborul meu indraznet.
Si zile in care sunt atat de obosita si resemnata, incat, daca as putea, as abandona undeva viata mea si m-as ascunde sa mi se piarda urma. Si poate m-as intoarce sa o iau candva, de unde am lasat-o, daca o mai gasesc, daca nu s-a saturat chiar ea, asteptandu-si rostul.
Sunt zile si zile. Azi e o zi in care sunt sus, pana la nori, pentru ca strang in brate cartea draga primita de la Alice, cu cea mai frumoasa dedicatie de pe pamant, doar pentru mine.
Iti multumesc, Alice Nastase Buciuta! Pentru carte, pentru cuvintele tale frumoase, pentru ca esti minunata!
Si pentru ca in tot acest week-end am ascultat Lara Fabian, va dedic voua, celor care iubiti fara margini si daruiti fara limite, o pretioasa si minunata piesa a artistei, care mi-e tare draga. O interpretare de exceptie si emotie pe masura …