Thassos, august 2013 – O insula, o mare, un lac
A
vem cateva zile petrecute deja pe insula. E frumos, e o insula micuta, cu zone muntoase pitoresti care-i sporesc frumusetea prin ingemanarea peisajului abrupt (pe granita de nisip presarat cu pietre de culori splendide) cu nemarginirea spre zare a marii. Marea e intr-adevar desprinsa din vis, are zeci de nuante de albastru si turcoaz, contopite intr-o imbratisare sarata si vie … care te fac sa o iubesti de la prima privire.
Suntem gazduiti de un hotel mic, chiar pe malul marii. Cazarea lasa de dorit, insa suntem cu prieteni dragi noua si incerc sa ignor camera mica si serviciile proaste de la micul dejun si cina. In asemenea situatii iau ca reper copiii din grupul nostru si fiindca ii vad pe ei multumiti si entuziasmati e suficient pentru a ignora fara frustrari prea mari restul.
Sunt multi romani pe insula, aud la tot pasul vorbindu-se romaneste. Am vrut initial sa intru cu ei in vorba, sa vorbesc macar cu cei cazati la acelasi hotel cu noi, dar am observat ca isi fereau privirea cand ne intersectam pe scarile hotelului si nu erau dornici de a dialoga. Am ajuns cumva sa ne evitam nefiresc, fiindu-ne parca mai usor sa spunem „Hello!” unor necunoscuti decat un „Buna ziua” in propria limba …
Prima oara cand am intrat in vorba cu alti concetateni de-ai nostri decat cei din grup, a fost pe plaja, in fata hotelului. Erau proaspeti sositi din capital?, la prima lor zi de soare pe pamant grecesc. Era o familie tanara: mama, tata, un copilas foarte mic (nu avea inca doua luni) insotiti de o bunica grijulie. Copiii nostri s-au imbulzit bineinteles sa vada ghemotocul de om de pe sezlong, dar au fost avertizati suficient de tare ca sa aud de unde stateam si urmaream scena, ca nu e bine sa priveasca copilul cat e inca nebotezat, fara sa puna ”ceva” la capul lui. Am vazut mirarea de pe fata copiilor nostri si stanjenita m-am cautat prin geanta de plaja dupa maruntis ca sa nu incalcam cumva traditia … Am gasit in graba o moneda de doi euro si am pus-o langa prunc, pentru linistea familiei. Insa (sa ma iertati daca gresesc) mi s-ar fi parut mai cu folos ingrijorarea de a pleca cu un copil atat de mic la un drum atat de lung cu masina, decat teama pentru pangarirea pruncului sub privirile fascinate ale copiilor nostri, dar asta-i alta poveste … Iar daca tot m-am apropiat, am fost interlocutoare intr-un dialog care semana mai mult cu un interogatoriu, in care domnul intreaba la obiect ce il intereseaza iar eu dau raspunsuri clare si precise, cu alte cuvinte il informez. Despre cum e apa, cum sunt plajele, unde am mai fost pe insula, cat de frig e seara, cum e masa, etc … Nu ezit in raspunsuri, iar cand omul pare multumit de cele aflate, ma retrag incet, impacata ca am putut fi de folos unui roman de-al nostru … Apoi, pret de cateva secunde simt o frustrare si nu stiu exact de ce … poate tonul?? …
Am primit de cum am ajuns la receptie o harta cu insula, care are doar circa 90 de kilometri daca o strabati de jur imprejur pe malul apei si am incercat pe cat posibil (ca sa nu obosim prea tare copiii) sa vedem mai multe locuri marcate ca fiind frumoase si care meritau vazute. Am fost pe cateva plaje, in special in partea sudica a insulei, in partea estica si nord-estica, noi fiind cazati pe partea de sud-vest. La plecarea de pe o astfel de plaja (frumoasa intr-adevar dar extrem de aglomerata), ne-am ambitionat sa mai vedem un loc mult laudat si ridicat in slavi de amfitrioana hotelului nostru. Era vorba, din explicatiile ei sumare, de un ochi de apa dulce langa mare, intr-o zona stancoasa, extrem de pitoreasca.
Sar peste peripetiile prin care am trecut ca sa gasim locul respectiv. Peste praful pe care l-am inhalat, peste faptul ca D. a cazut si s-a lovit ingrozitor la picior din cauza versantului extrem de abrupt pe care am coborat. Ce mi se pare de mentionat este faptul ca in drumul nostru am intalnit doar romani. Acolo, am gasit si alti cativa turisti care erau tot romani. Sincera sa fiu, mie imi plac la nebunie locurile frumoase, ma incanta si ma infioara frumusetea bruta si neprelucrata a naturii, dar acolo nu am gasit nimic altceva decat un ochi mic de apa, cat o balta mai maricica plina cu arici de mare, intre niste stanci. M-am simtit brusc stupida, revoltata, intristata de situatia in sine. Parca eram surata cu gaina ce a ouat o margica in loc de bani de aur. Un tanar voinic si sanatos de pe la noi sare cu efect in apa dinstre stanci, se fac cateva poze gata de postat fierbinti pe Fb. si toata lumea din jur pare multumita … Mai ales ca se poate fuma in pace o tigare rezemat de stanci, totul e sa nu uiti sa-ti plasezi chistocul ca amintire printre celelalte cateva sute care orneaza ca un puzzle inca neterminat zona. Am si eu parte de multumirea mea, caci gasesc un pet cu apa lasat de un om mai mult decat generos, numai buna ca sa-i pot spala lui D. rana urata de la picior cu care s-a ales la coborare.
Am fost, am vazut, pana la urma a fost alegerea noastra. Ne-am intors resemnati pe acelasi drum ingrozitor de greu de strabatut. Am simtit dezamagirea tuturor, dar fiecare am avut decenta sa tacem, ca sa nu ni se para si mai penibila incercarea noastra de a ajunge cu tot dinadinsul la o asemenea destinatie “de vis”.
Si, in drumul de intoarcere la hotel, seara tarziu, plecand prin acelasi praf infernal cu masina, ma gandesc pret de cateva minute la tara noastra frumoasa, la marea noastra, la muntii nostri splendizi, la lacurile noastre cu ape dulci sau sarate. Si imi doresc sa cautam cu aceeasi ardoare sa-i descoperim frumusetile cum o facem la peste o mie de kilometri de noi, atrasi de iluzia unor vacante de neuitat.
Insa aud din ce in ce mai limpede, peste gandurile mele ratacite, cantecul vesel al fetelor de pe bancheta din spate a masinii. Si atunci stiu ca la orice ”apa” din lumea asta as fi, bucuria si zambetul lor imi vor fi de acum de ajuns …
http://www.youtube.com/watch?v=m5i4U_AyHUc