Ce vreau sa va povestesc eu astazi este despre dependenta. Dependenta de ceva sau de cineva.
Despre prima mea luna intreaga (azi tocmai s-a implinit) fara tigari. O luna cu cafea in fiecare dimineata, fara nelipsita tigara (nelipsitele – mai corect !). O luna cu discutii neinvaluite in fum, fara degete mirosind a tutun, fara nelinisti tratate cu nicotina. O luna cu mai mult timp pentru mine si pentru ceilalti. O luna in care am incercat sa ma lamuresc daca fumez pentru ca nu ma pot abtine, pentru ca e un tic de care nu reusesc sa scap, sau pentru ca singuratatea unor clipe nu suporta decat compania sinistra a unei foite in care se inghesuie o suta de motive serioase pentru a fi calcata in picioare.
Fumatul, ca orice alt viciu, te domina atata timp cat te crezi prea slab pentru a lupta cu el. Singur, sau ajutat. Iar ultima tigara de saptamana asta si abstinenta incepand de luni, sunt refrene binecunoscute tuturor acelora care se mint zilnic ca maine va fi o zi mult mai buna pentru o schimbare de orice fel.
Habar n-am sa dau sfaturi cuiva in aceasta privinta. Nu am fost niciodata o fumatoare inraita si totusi, am avut destule perioade in viata, incepand cu studentia, care m-au prins cu pachetul de tigari in geanta si cu ultimii bani lasati la chioscul din coltul blocului. Au fost chiar si sapte ani la rand in care nu m-am atins de vreuna, dar cand am incercat intr-o zi, din joaca, sa fumez o tigara (doar una !) cu o prietena, m-am simtit de parca trecusera sapte zile – nu sapte ani – de cand ma lasasem.
Nu stiu, in afara de cazul in care ti se interzice strict de catre medic acest lucru, sa expun altora motive sa renunte la fumat ori sa pledez pentru asta. Daca as fi stiut, probabil nu as fi fumat niciodata ori nu m-as fi reapucat. M-as fi lamurit pe mine prima.
Ca si cu oricare alta dependenta cu care te confrunti, nu e usor sa-i declari razboi. Sau, reformulez, sa-i declari e mai usor. Sa duci lupta pana la capat si in final sa castigi e mai greu. Insa nu imposibil. Si nu treptat, sigur nu tine. Si nu o spun eu, au spus-o multi altii inaintea mea. Lasi pachetul neterminat deoparte si gata. Te privesti pe tine insuti ca pe un om care nu a fumat niciodata. Un om care nu are aceasta nevoie. Nu-si pierde timpul cu asa ceva. In ceea ce ma priveste, am avut o gramada de discutii din cauza tigarilor. Si in familie, dar si in afara ei. Orice comentarii venite din afara (chiar si de la prieteni) cu privire la acest obicei vicios, nu au facut decat sa ma irite si sa ma faca sa ma incapatanez si mai tare sa fac ce vreau eu. Chiar daca ceilalti iti vor binele, vei gasi mereu motive sa-i incriminezi pe ei si abia apoi sa te acuzi pe tine de ceva. Cu siguranta vei gandi ca unii dintre ei nu au fumat nicicand si nu au cum sa stie cat de greu iti este sa renunti, iar cei care au fumat si s-au lasat sunt exemple ca se poate, dar nu-i accepti ca modele moralizatoare.
Bun. Sunt constienta ca o luna e putin. Dar mai mult decat nimic. Si poate fi un inceput promitator. Ma simt bine, nu le mai vreau, nu-mi trebuie. Nu azi, nu in seara asta. Si sper ca maine ma voi trezi cu acelasi gand. Exista perioade critice, care nu sunt neaparat cele de inceput. Sunt incercari care te pot aduce in pragul abandonului. Te pot face sa stergi, ca si cand nu ar fi fost, toate motivatiile bune pe care le-ai stivuit in tine, constient sau nu. Atunci trebuie sa fii tare, aceea e clipa in care trebuie sa retragi mana care se intinde spre o capcana care-ti poate musca din viata.
Totul e sa te simti nefumator. E ceea ce cred eu. Adio, nu la revedere… fara sa te uiti in urma. Trecutul nu se mai poate schimba. Ceea ce mai poti repara apartine doar prezentului si viitorului.
Exact ca in iubirile in care te-ai prins si te simti fara scapare. De care stii ca nu-ti fac bine, ca te intoxica si iti consuma energia si fortele. De care tragi pana la epuizare, chiar daca stii ca este o iluzie totul. Ca asta nu mai este iubire, daca este unilaterala. Daca te nemultumeste, te nelinisteste, ori doare. Ca este un viciu. Sau, mai bland spus, o dependenta. Ai impresia ca nu mai poti trai fara el/ea, chiar daca nu ai avut niciodata curajul sa incerci macar sa vezi cum este. Nu o zi sau doua, dupa care sa fugi sa aduni cioburi pe care sa le lipesti ca sa strangi la piept un intreg spoit pe dinafara si sfaramat pe dinauntru. Ci mai mult, mai mult… Sa apuci sa observi ca mancarea mai are gust chiar daca nu iei cina in doi (care nu mai era oricum una romantica, demult..), ca toamna e splendida cu culorile ei fantastice, ca timpul in care stateai cu telefonul lipit de tine ca sa nu pierzi vreun apel inopinat ti-l poti petrece intr-o libertate al carei gust l-ai uitat demult.
Oricat de mult ti-ar placea ceva sau cineva, e bine sa decizi cat mai repede daca vrei sa-ti pierzi sau nu timpul cu o dependenta nociva. Care-ti ia o zi, apoi inca una si altele, una dupa alta. Candva, un an sau doi pierduti, nu mi se pareau mare lucru, sau nu o catastrofa. Acum, o luna mi se pare o pierdere inca acceptabila, dar de luat in discutie. Va veni vremea cand voi mai cere poate o zi. Macar una. Apoi o singura ora macar …
Si cu siguranta nu o voi folosi ca sa cer socoteala nimanui pentru risipirile mele… Poate doar mie…tardiv…