Recunosc ca am vrut s? postez cu totul altceva într-o diminea?? ca asta, care anun?? parc? intrarea în drepturi a iernii ?i ne îmbie s? ne proiect?m m?car pre? de o clip? în luna ce va urma, lun? din an atât de îndr?git? de copii ?i de noi to?i. Luna sfânt? ?i binecuvantat? a S?rb?torii Na?terii Domnului, s?rbatoare ce ne umple sufletul de emo?ie ?i de bucurie, de c?ldur? si de speran??. Îmi propusesem s? povestesc întâmpl?ri dragi din copil?ria mea, cu iz de z?pad? ?i de dragoste.
Îns? nu pot s? îmi scot din minte drama pe care a traversat-o Alice, pe care o iubim, o respect?m ?i de al c?rei talent ?i har ne bucur?m de atâ?ia ani împreun?. Vreau s? cred c? dincolo de compasiunea uria?? pe care o avem pentru momentele extrem de grele prin care a trecut, nu de mult timp, putem face ?i noi ceva în plus, s? lu?m atitudine, s? ne simt? al?turi într-o lupt? care nu mai e deloc una personal? (iar cei care au trecut prin asta ?tiu acest lucru). E extrem de simplu sa avem p?reri de r?u, s? comp?timim pre? de o clip? ?i apoi s? trecem mai departe, f?r? a ne exprima opinia, cu argumente clare ?i punctuale, pentru a putea apoi m?car îndr?zni s? sper?m c? se va schimba ceva, prin noi sau cu ajutorul nostru.
?i pentru c? nu a? ?ti cui s?-i adresez prima ?i fierbintea mea rug?minte într-un spa?iu virtual atât de abstract, în care înca m? simt stingher? ?i mult prea vulnerabil? ?i expus?, voi ridica ochii mei tri?ti azi spre cer ?i voi spune:
„Dac? Tu, Doamne, lucrezi prin oameni, atunci f?-i mai buni, mai sensibili, mai umani, mai con?tiincio?i, mai responsabili … Nu-i l?sa pe cei care r?spund de s?n?tatea ?i de via?a noastr? s? ia in derâdere Lucrearea Ta Suprema … OMUL! Dac? e s? chemi pe cineva înapoi la Tine, pe noi, pe copiii no?tri, pe p?rin?ii no?tri dragi, atunci las?-ne ?ansa s? plec?m demn, sau nu ne l?sa la mila, nepriceperea sau nep?sarea unor oameni care ?i-au încalcat jur?mântul suprem al meseriei cu care au fost binecuvânta?i … Oare de ce trebuie ca cel mai de pre? dar pe care îl avem pe acest P?mânt, îns??i VIA?A, s? depind? de ni?te variabile atât de “omene?ti” pân? la urm??”
Oare pot EI, unii dintre medicii no?tri (nu generalizez!, pentru c? exist? ?i medici minuna?i), s? hot?rasc? cât mai trebuie s? st?m pe AICI, c?ci eu inc? mai cred c? menirea lor suprem? este s? fac? totul pentru a ne alina durerea ?i de a ne prelungi ?ederea (dac? e posibil ?i f?r? suferin?? pentru bolnav sau familie) pe aceast? lume?
Tata a facut un infarct acum zece ani ?i întâmplarea a f?cut sa fie singur acas?, în ora?ul meu natal, mama fiind de o zi venit? la noi, copiii. A reu?it s? ajung? cu greu pân? la spital ?i dup? ce i s-a f?cut electrocardiograma ?i s-a pus diagnosticul de infarct miocardic a fost trimis pe picioare la intern?ri, pe sec?ia de interne a spitalului. De acolo, a fost trimis acas? dup? ce a a?teptat la u?? jum?tate de or? rezemat de perete, tot în picioare, s?-?i aduc? buletinul. V? las pe voi sa trage?i concluziile. Bineînteles c? în aceea?i zi am plecat spre cas?, ca s? fiu al?turi de el în spital ?i s? ma ocup de “tot ce trebuie”. Întâmplarea a f?cut c? o ?tiam pe “doamna” (simt nevoia sa folosesc ghilimelele aici) doctor care l-a internat ?i am avut onoarea s? fiu primit? în biroul dânsei pentru o discu?ie despre starea tatei. La sfârsit, ca un verdict demn de un medic bun, am fost “consolat?” cu o expresie pe care n-o voi uita niciodat? “Ei, are si el 72 de ani, la vârsta asta nu te po?i astepta la mare lucru, asta-i via?a…BLA, BLA..”. Eu îns? m-am înc?p??ânat s? m? a?tept ?i astazi tata are 82 de ani, tr?ie?te al?turi de noi, feti?a mea are cui spune “bunicule”, ?i face gimnastic? pe bicicleta eliptic? zi de zi, f?r? nici o excep?ie. Oare 10 ani înseamn? ceva? Oare putem fi l?sa?i s? plec?m atât de u?or pe un DRUM f?r? întoarcere, ba uneori s?pându-se groapa înainte de a fi mor?i de tot? Întrebam ?i eu, doar asa …
Nu vreau s? v? plictisesc, ?tiu c? e un text cam lung ?i nu u?or de digerat. Dar trebuie s? povestesc ?i acest lucru.
Chiar de ziua mea de na?tere, mama, care era la noi ?i într-adev?r ?tiam c? nu mai este cale de întoarcere, sfâr?itul era previzibil ?i imposibil de evitat, perfuzat? de 2 luni la domiciliu, dar înconjurat? de toat? grija ?i dragostea noastr?, a f?cut o criz? groaznic? ?i a r?mas f?r? aer. Am chemat salvarea care a gasit cu greu casa. Mamei îi era frig, am dus-o in bra?e (nu mai putea merge de ceva timp) ?i în salvare i s-a aruncat o p?tura pe ea. O ?ineam strâns lipit? de mine, capul i se b?l?ng?nea dintr-o parte in alta, dup? cum se cl?tina ma?ina. Asistenta din salvare îmi punea intreb?ri multe si formale, îmi cerea date pe care nu puteam s? i le dau din cauza gâtului meu sugrumat de emo?ia ?i durerea pe care o sim?eam v?zând-o pe mama în starea aceea. Am ajuns la urgen?? ?i au pus-o pe un pat unde i s-a masurat tensiunea…pulsul…etc…Diagnostic: insuficien?? cardiac? ?i respiratorie. Ave?i cumva impresia ca i s-a dat vreun ajutor acolo, pe loc, pentru a-i u?ura agonia? Nici gând. Mama era toata ud?, delirând în semi incon?tien??, implorând f?r? vorbe, f?r? suspine, alinare…Crede?i c? a fost o problem? pentru cineva acest lucru? Se intrebau care pe care la ce spital s? o transfere…(E clar, acolo nu putea s? r?mân?, nu era de competen?a lor s? fac? ceva pentru bolnav?…doar avea cancer…). Nu i-ar fi g?sit un loc nici la cardiologie, nici in alt? parte … Nu se încadra nicicum in schem?. A?a c? au chemat o alt? salvare ?i în halul ?i suferin?a în care se zb?tea (toate astea se intamplau noaptea…) ne-au trimis la un alt spital din ora?.
Ave?i impresia cumva c? acolo s-a întamplat ceva mai bun? Da de unde … Nici acolo nu i se putea da vreun ajutor, ar fi avut nevoie doar de putin oxigen pentru c? abia mai respira … Din nou a fost urcat? în salvare ?i retrimis? în alt? parte, de data aceasta la un spital de “profil”. Aici am fost primi?i dup? ce am b?tut 10 minute la poart? ca ?tefan cel Mare la muma lui, iar mama a fost aruncat? într-un salon cu înc? vreo opt interna?i, veni?i din alte p?r?i … Bie?ii oameni, nu vre?i sa sti?i ce era acolo. Draga si iubita mea mam?! Au pus-o la un pat cu oxigen care nu func?iona bine, mi s-au dat mie instruc?iuni sumare cum s? folosesc aparatul (brusc am devenit parte din personalul spitalului), o ridicam singur? în bra?e s? o schimb, în condi?iile în care ?i eu aveam cinzececi ?i ceva de kilograme doar, o alinam cum puteam ?i m? rugam la Dumnezeu s? doarm? m?car pu?in, s? nu mai sufere atât.
Am fugit când nu am mai rezistat dupa doctori?a de serviciu peste noapte, care a venit într-un târziu morocanoas? c?ci tocmai fusese trezit? din dulcele somn de gard?, ca s?-mi spun? c? nu are ce face mai mult pân? diminea?a, când va veni personalul de zi al spitalului. Am a?teptat diminea?a sau mai bine zis am implorat s? vin? o dat? diminea?a, apoi am sunat o doctori?? drag? mie ?i plin? de suflet cald si bun, un înger în aceast? lume a suferin?ei ?i am rugat-o s? ma ajute s? o transfer pe mama de acolo ?i s? o duc într-un loc mai uman. Am fost binecuvantat? (?i cu ajutorul directorului spitalului c?ruia îi mul?umesc pentru în?elegere ?i pentru faptul c? mi-a pus la dispozi?ie imediat o salvare) s? o pot transfera într-o singur? or? la un loc (“cl?dit” din dona?ii ?i din m?riminia unor oameni cu suflet mare) pentru îngrijirea paliativa a bolnavilor în stadiul terminal. În afar? de personalul medical foarte restrâns de altfel dar ales pe sprâncean?, centrul func?iona prin ?i cu ajutorul m?icu?elor care vegheau în continuu bolnavii ?i se rugau pentru sufletul lor. Puteai s? r?mâi zi ?i noapte lâng? patul lor, ceea ce am ?i f?cut, eu ?i fratele meu. Dac? veneai din alt? parte a ??rii, aveai chiar un spa?iu unde puteai sa dormi si sa stai pe timpul zilei. În spate era o curte cu vegeta?ie, alei ?i o bisericu?? unde se ?ineau slujbe pentru bolnavi.
Mama a mai tr?it doar 4 zile. Dar cel pu?in am putut fi lâng? ea, s? o veghem ?i s? o conducem cu demnitate pe ultimul ei drum. Pot s? spun (dincolo de durerea pe care o simt tot atât de vie, chiar ?i acum, dup? ?ase ani) c? am în?eles c? poate exista ?i lumin? în întuneric, trebuie doar sa o g?se?ti, sau sa fii îndrumat spre ea. C? exist? totu?i ?i bine, c? exist? ?i bun?tate ?i suflete mari care i?i dedic? via?a celor suferinzi. F?r? r?splat?, f?r? a a?tepta absolut nimic în schimb. Au doar recuno?tinta noastr? ve?nic? ?i rug?ciunea pe care le-o închin?m, cu inima întreag?, pentru bunatatea, credin?a ?i d?ruirea cu care î?i fac meseria. Mul?umesc pe aceast? cale tuturor medicilor minuna?i pe care am avut onoarea s? ii cunosc de-a lungul timpului. Asistentelor medicale care î?i fac datoria. Oamenilor din “SISTEM” care ne mai dau înc? speran?a (chiar dac? nu sunt foarte mul?i) c? se mai poate schimba ceva, c? oricât am fi de saraci sau a nim?nui, ne vor da aceea?i ?ans? egal? la via?? ?i la demnitatea de pe urm?, pe care o merit? orice fiin?? de pe acest p?mânt, în urma c?r?ia r?mâne plângând o fiic?, o mam?, un tat?, un fiu, sau un prieten drag.
Eu mai îndraznesc s? visez ?i S? CRED, lâng? oameni ca Alice, c? va veni o zi când totul va fi altfel. Când vom stii, to?i, f?r? excep?ie, c? via?a ?i s?n?tatea, darul nostru cel mai de pre?, merit? mai mult decat nep?sare, ochi care nu vor sa vad?, urechi care nu vor sa aud?… ?i mai mult de atât, VREAU S? CRED c? nu suntem nici m?car o clip? “singuri”.
?i nu mai vreau ca via?a s? fie o simpl? probabilitate, ci îngem?narea dumnezeiasc? între miracol, ?tiin?? exact? ?i d?ruire …