„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Usi incuiate

de

http://www.youtube.com/watch?v=fpFt3fl44xk

Nu stim niciodata cand sa ne oprim. Cand e de ajuns. Pentru ea, pentru el, pentru amandoi. El si-a luat de mult paltonul, s-a incaltat tacticos si a iesit pe usa pe care i-a decupat-o ea, intr-o seara de vara, din joaca.

 

Nu l-a lasat niciodata, nici o clipa macar, sa bata in van, sa astepte. L-a intampinat mereu in prag, inca de cand l-a simtit apropiindu-se. Si-a intrebat de fiecare data oglinda daca e destul de frumoasa pentru el. Si ochiul de sticla a mintit-o de fiecare data ca e cea mai frumoasa, ca e unica. Sau poate ca nu a mintit-o, doar la final.

 

Conteaza? Conteaza acum ce a facut sau ce n-a facut bine? Ce rost ar mai avea azi sa cantareasca clipele pierdute, noptile lungi de nesomn, visele furate … Ce sens ar avea sa mai pastreze pentru ea doua fotolii cu masuta delicata dintre ele pe care ea a pregatit tot timpul prea mult iar el doar a gustat mult prea putin??? Ar trebui sa-l fi inteles atunci … Nu putea sa-i fie iar foame daca intra pe usa ei satul deja de la alta masa, dintre alte doua fotolii, …

 

Poate ar fi trebuit sa nu-l lase niciodata sa plece, cu luna pe cer. Sa incuie cu lacate grele usa camerei fara ferestre, fara aer, fara carari de stele in noptile albe … Nu ar fi trebuit sa-i serveasca chiar si sufletul ei, ci sa-l lase pe el sa-l descopere singur, daca si-ar fi dorit macar o secunda acest lucru … Nu ar fi fost nevoie sa puna intrebari inutile la care stia dinainte toate raspunsurile …

 

Ce rost o fi avut sa rada in hohote, doar ea si ecoul strain al propriului ras intre peretii fara tablouri, decorati doar cu umbrele lor difuze si inegale, pentru ca erau atat de departe unul de celalalt?.. Mai bine i-ar fi vorbit in soapte, sau poate nu i-ar fi vorbit deloc. Sa-l priveasca doar, sa aiba timp sa-si dea seama ca e un strain, mai strain decat postasul care-i aduce uneori scrisori albe, pe care sa si le umple singura cu ganduri … Un strain pedant, fara pasi care sa lase urme, ci doar rani adanci si sangerande …

 

Usa s-a trantit demult, inca de cand s-a deschis pentru prima oara, din joaca. Ea a ramas inauntru, pe podeaua rece si straina. Nu ar trebui sa planga. Stia prea bine de la inceput toate regulile, toate conditiile. Si-ar fi dorit totusi sa castige. Macar acum. Macar o singura data. Miza jocului era prea mare ca sa-si permita sa piarda. A pus in joc totul … si a pierdut totul …

 

Dar se va ridica de jos si va desena ferestre. Si nu va mai descuia niciodata acea usa. Si va privi cerul, apoi stelele, va simti prin par briza calda a vantului … Si nu se va mai oglindi niciodata in oglinzi mincinoase … Iar ploaia se va amesteca cu lacrimile ei sarate si-i va sopti bland ca e doar un copil … dar locuieste intr-un trup de femeie …

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title