„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Ultima carare

de

Prin fata geamului meu trece zilnic, de multe ori pe zi – greu de numarat -, un barbat cu par carunt. E trecut de opt zeci de ani si privirea lui are cateodata o cautatura nefiresc de absenta. Si cu toate astea, are mersul inca apasat, si pare sa cunoasca bine cararea ce-o batatoreste la pas fara incetare. Parca ai zice … cu noima. Sau parca ai spune …fara

In coltul gurii tine, fara tremur, o tigar? lunga si alba, din care trage cu sete. Si o tine intr-un anume fel, intre degetul mare si aratator, de parca ar avea nevoie de forta ca sa faca miscarea familiara, pe traseul prestabilit.

Il intreb tot timpul daca vrea ceva. Nu vrea niciodata nimic.

Il intreb daca vrea sa mergem impreuna undeva. Sa-l iau si pe el in drumul meu, sa-si indrepte macar privirea spre alte orizonturi. Nu, imi raspunde. Nu vrea. Imi spune ca-i este de ajuns atat.

Il indemn sa ne gandim impreuna sa cumparam ceva dragut. Ceva ce i-ar placea. De cele mai multe ori imi raspunde sec ca nu (mai) are nevoie.

Ii amintesc ce frumoasa a fost ziua de ieri, cand am avut musafiri oameni dragi, cu care am stat la masa si am povestit intamplari de pe acasa, din Ardeal. Nu-si mai aduce aminte. Insist. Aproape cu disperare. Ridica din umeri. Resemnat. Apoi vine vorba, mereu aceeasi. Ce sa-i faci?.. Asta-i viata…

Dau sa-l imbratisez, sa-mi pun capul pe umarul lui, dar se retrage, aproape incurcat. Nici de caldura unei imbratisari se pare ca nu mai are nevoie.

Cand mi-e prea greu, inchid ochii si vad o fetita cu doua cozi stranse langa urechi sarind in bratele unui barbat puternic. Cautand infrigurata in buzunarul din dreapta al jachetei, unde mereu o asteapta cate o surpriza dulce. Apoi se trantesc amandoi pe canapea, iar ea isi pune capul in mana lui mare si muncita, cea mai puternica mana din lume. Un miros familiar de tutun ieftin o izbeste. Cu siguranta i-ar putea recunoaste mana si legata la ochi. Mama ii priveste uneori aproape cu gelozie. Si pune din cand in cand, aceeasi intrebare fara rost. Pe cine iubesti mai mult ??Pe tata sau pe mine? Iar fetita raspunde mereu la fel, fara sa clipeasca macar. Pe amandoi. Caci in sufletul ei mare incap si mama si tata, fara sa masoare, fara sa cantareasca vreodata…

… si nici nu stiu cum au trecut anii nostri, eu crescand, alergand mereu, din ce in ce mai nerabdatoare, spre ceva sau spre cineva, el, infranand timpul, inabusind vise, curmand dorinte, asteptand sa batatoreasca cararea din fata geamului meu …

Azi nu mai am cozi langa urechi.

Nu ma mai strang brate puternice si nu-mi mai rezem capul in palma uriasa cu miros de tutun.

Nu mai caut infrigurata dulciuri prin buzunarul nimanui. Iau de pe raft, pun in cos si platesc.

In sufletul meu ar incapea si acum amandoi. Si de as fi intrebata, as raspunde la fel, doar ca azi nu ma mai intreaba nimeni. Nu ar avea rost. Caci atunci cand a plecat, ea si-a luat jumatatea ei de suflet, din mine, acolo,…departe, ca sa fie sigura ca nimeni, niciodata, nu-i va lua locul.

Si stiu, stiu fara urma de indoiala,  ca va veni o zi cand voi strabate la pas ultima carare, batatorita deja, de …tata…

 

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title