„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Tu ce vrei?

de

Sunt experien?e c?rora nu le mai po?i supravie?ui. Dup? ele, sim?i cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnifica?ie. C?ci dup? ce ai atins limitele vie?ii, dupa ce ai tr?it cu exasperare tot ceea ce ofer? acele margini periculoase, gestul zilnic ?i aspira?ia obi?nuit? î?i pierd orice farmec ?i orice seduc?ie. – Emil Cioran

Un film. La care am plans la inceput, la mijloc si la sfarsit. Genul acela de film care te sfasie, si pana te dezmeticesti nici macar nu stii de unde anume te-a apucat. Ce te-a nelinistit. Ce te-a durut. Ce ti-a placut. Ce te-a atins. Ce te-a tulburat.

Si habar nu am cum ajung in mijlocul lui. In rolul personajului feminin. Si ma trezesc ca sufar ca ea. In rolul personajului masculin, si sufar aidoma lui. Deci sufar indoit, de doua ori, cat ei la un loc. Si traiesc fiecare clipa plutind prin fiecare cadru al peliculei, insotesc muzica si peisajele, cad, ma ridic, plang si apoi rad, ca apoi sa plang iar.

Exista intrebari pe care nu ni le mai punem de multa vreme. Poate pentru ca ne e frica de raspunsuri, poate pentru ca suntem convinsi ca le-am clasat, le-am ”indosariat” si nu ne vor mai da niciodata batai de cap, frisoane sau palpitatii. Intrebari de care nu mai avem timp si pe care le-am ingropat in fiecare dimineata in care bem aceeasi cafea, in acelasi loc. In fiecare zi in care alergam in slujba acelorasi nazuinte omenesti, traduse in ideea de supravietuire, de mai mult, de mai bine, de mai confortabil, de mai sanatos. In fiecare ora, zi sau saptamana in care bifam aceleasi lucruri ce trebuie (ca o datorie de onoare) facute. In care ne incorseteaza aceleasi tipare, cu probleme predefinite care nu vor inceta nicicand sa se succeada in vietile noastre. Ce mancam azi, ce a facut copilul la scoala, ce facem in weekend, s-a scumpit benzina, pe cine votam, de ce.., de ce nu…, cand naiba se deschid strazile sparte ca sa poti ajunge la timp la serviciu, unde parchez, cat mai am pana la concediu, ce sa fac sa mai slabesc, ce fac in vacanta cu copiii, de ce l-o fi inselat B. pe V.S., ce au declarat Ovi si Paula, de ce Europa a votat C.W…

Si intre toate astea, vrei cu disperare ca toti din jurul tau sa fie bine. Toti pe care ii mai ai, toti cei care intr-un fel sau altul depind de tine. Sa nu le lipseasca nimic. Sa-i vezi multumiti. Sa nu uiti nimic din ce stii doar tu ca le place, ca au nevoie, ca sta in puterile tale sa le oferi.

Sa nu le inseli asteptarile. Sa faci exact ceea ce se asteapta ei de la tine ca vei face. Sa fii pozitiv, sa ai o atitudine de invingator (ca tot e laitmotiv al societatii noastre moderne) precum expresia care trebuie sa recunosc, ma scoate cel mai tare din minti cand o aud peste tot : sa dai tot ce ai mai bun din tine…

Si apoi privesti un film. Si gasesti acolo cea mai stupida, simpla, intrebare din lume. Care nu ti-a mai pus-o nimeni de foarte foarte multa vreme, nici macar tu…mai ales tu…

Si faci ochi mari care ti se umplu instantaneu de lacrimi margelate prin care scoti afara toata sarea sedimentata a gandurilor care zac adanc ingropate in tine… Si ramai prostit pentru ca nu te-ai asteptat, nu esti pregatit, habar nu mai ai ce sa raspunzi la o asemenea stupida – in aparenta – interogatie …

TU…TU CE VREI ?

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title