„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Stea cazatoare

de

De mica am fost fascinata de stele. Tata avea un atlas vechi pe care il rasfoiam aproape in fiecare seara impreuna, dar nu ajungeam niciodata la harti, ci ramaneam la constelatii. Apoi incercam sa pun stelutele din pagina pe cer si sa le gasesc locul pe bolta cereasca. Si ma fascina ideea de infinit, contrastul intre lucrurile mari si cele foarte mici, ierarhia in care ne asezam cuminti si ne gasim un rost, desi in aparenta am putea sfarsi coplesiti doar de gandul izolarii si ratacirii noastre in imensitatea milioanelor de ani lumina care guverneaza universul.

Apoi, cand am crescut, am intins mana inspre stele. Si am urcat pe munti, si am stat in nopti de vara instelate intinsa pe spate, cu ochii atintiti spre stele stralucitoare si inspre stelute mici cu palpairi palide,  din care imi alegeam cate una, una singura. Apoi o declaram pentru o vreme steluta mea si o cautam si a doua, si a treia noapte, ca sa am dovada ca oricat de mici am fi – noi doua -, legatura noastra e atat de puternica, incat poate strabate distantele si timpul. Iar eu ma ancorez in ea, si ea se ancoreaza in mine. Eu am nevoie de ea, iar ea, poate ar fi neinsemnata in puzderia de stele fara s-o fi ales eu, dintre toate celelalte.

Dar oare cine ai fi tu, omule, daca nu te-as alege pe tine dintre toti oamenii din univers ? Daca nu as vedea ochii tai mai stralucitori decat alte milioane de perechi de ochi care intampina soarele dimineata ? Daca nu as tanji dupa soaptele tale calde, care s-ar pierde altfel intre alte si alte soapte…

Cine ai fi daca nu ti-as astepta mangaierea suava pe pielea mea calda ca si cum doar mana ta ar putea sti toate tainele trupului meu, dintre toate mainile, milioane de maini de pe acest pamant ??…

Ce ai putea fi, daca nu ti-as adora zambetul strengar, rasul barbatesc ca o cascada splendida de munte, cutele sapate de vreme pe fruntea ta odata senina ca un cer fara urma de nor ??

Cine ai fi daca nu as tremura cand te privesc, daca nu as tanji sa fii doar al meu, daca nu te-as vedea mai frumos, mai sensibil, mai tandru, decat milioane si milioane de oameni frumosi, sensibil si tandri cu care locuiesc pe aceeasi planeta, in aceleasi vremuri ??..

Ce ai fi tu, omule, daca dorul meu nu te-ar urmari pretutindeni, ca o binecuvantare, ca o rugaciune, ca o sentinta la iubire vesnica…??

Cine ai fi, pamantean intre milioane de pamanteni, fara dragoste, fara speranta, fara mine…fara ea…fara el…???

Poate doar…o stea cazatoare…

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title