„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Scriu, ca si cum ar conta…

de

 

 

Cand m-am intors din concediu din Slovenia, in a doua jumatate a lui iulie, am avut o verva fantastica in a scrie despre experietele traite acolo. Si sunt sigura ca voi scrie intr-o buna zi si voi pune poze cu muntii ei superbi, insa in acest moment nu sunt inca in stare sa o fac. Ma tine ceva, nu stiu inca ce, insa am senzatia persistenta ca toate trairile legate de aceasta experienta s-au estompat brusc si nu sunt capabila sa le scot la lumina. Nu m-am simtit in stare nici sa scriu, nici macar sa citesc mare lucru de cand m-am intors. M-am limitat la rolul de observator detasat a celor din jur, a celor din mediul on line, cazand pe ganduri ca o femeie cu o varsta respectabila, care prefera sa observe, fara sa se implice, sa asculte, fara sa raspunda, sa se resemneze, fara sa iasa la actiune.

Scrisul, ca orice traire artistica, are nevoie de o scanteie. Altfel, ramai prizonier intr-o faza de platou, in care te complaci, si lucrurile se desfasoara pur si simplu in afara ta, ca si cum ai fi inconjurata de o sfera imaginara opaca si intangibila.

Il aud deseori pe tata vorbind singur, atunci cand singuratatea i se pare o povara mult prea grea, si imi spun ca nu sunt departe de a face acelasi lucru, din moment ce imi vorbesc in gand mie insami tot mai des, tot mai mult. Nu ii mai vad cu aceiasi ochi de alta data nici pe ceilalti, insa nici pe mine. Pe masura ce inteleg sa ii privesc cu mai multa detasare, invat sa ma privesc si pe mine cu mai mare ingaduinta si cu ceva mai mult calm.

Stau pe ganduri daca e bine sa fac pasi inainte, sa stau pe loc, sau sa fac pasi inapoi. Eu, care am fost mereu gata sa sar ca un arc la cel mai mic impuls, astept linistita sa inteleg cu ce am de a face, si abia apoi raspund (Daca raspund!). Eu, care deseori, din prea mult orgoliu si trufie credeam ca stiu totul despre mine si mai ales despre ce imi face bine si ce imi aduce stari de neliniste, am ajuns sa accept cuminte ca pot sa nu am dreptate. Sau chiar pot gresi fundamental in judecatile mele. Ca sunt victorii care se obtin urmand reguli, chiar daca la prima vedere par absurde, rigide si de neconceput. Ca perseverenta si rabdarea sunt mai bune decat sclipirea de moment a unei idei fixe, pe care o crezi imbatabila.

Mereu am vorbit cu verva, am alergat si m-am implicat neconditionat, am sarit nebuneste fara sa ma asigur dinainte ca am macar cea mai mica doza de siguranta ori scapare, ca sa nu ma desfiintez de una singura. Am zambit larg oricarui zambet aproape imperceptibil, am strans cu putere maini intinse in prea mare graba, am iertat lovituri date prea cu sete.

Insa lumea de azi, cand va scriu eu voua, chiar ma inspaimanta. M-a cuprins o spaima de moarte ca nu o sa ma mai adaptez nicicand acestor zile si nopti. Acestei veri. Acestui an si celor ce vor veni.

Suntem inconjurati de superficialitate. Pe care noi insine o hranim cu interesul pe care il acordam – pe fata sau pe ascuns – detaliilor usuratice, picante, de doi bani, ale societatii in care traim. Se vaneaza cu nesat greselile altora, derapajele vinovate, cuvintele marunte, faptele penibile si neinsemnate. Suntem infometati sa ne hranim din constiinte bantuite de vina, din ridicolul scenariilor de cele mai multe ori provocate voluntar si meschin, din vieti prabusite in durere si intuneric. Ne setam sa scrijelim mizeria din noi, din fiecare, uitand sa ne bucuram de frumosul ce ne-a mai ramas. Ne ademeneste si ne incita uratenia umana, ne lasa aproape reci frumusetea, sub toate formele ei. Raul e marfa zilelor noastre. Se cauta si se vinde bine.

Suntem vanatori ai tuturor acelora care judeca altfel decat noi, care joaca dupa alte reguli decat cele cu care am fost obisnuiti noi insine sa defilam, ai celor rai dar si ai celor buni, in egala masura, ai celor urati la trup si la suflet, dar mai ales ai celor frumosi si demni. Suntem gata sa manjim totul cu noroi, sa fim toti la fel, un fel de bufoni tristi, actori si spectatori, pe o singura scena.

De aceea, uneori aleg cu buna stiinta tacerea. Nu vorbesc, nu scriu. Si prin noroi incerc sa fac loc privirii si inimii sa vada licarirea de lumina de care inca isi mai aduc aminte.

Iar cand reusesc, ma simt ca si cum m-as trezi la viata din moarte clinica. Oftez, zambesc, iert, dar mai ales sper.

Si scriu. Scriu, ca si cum ar conta… Ca si cum as mai putea schimba ceva.

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title