„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Mirror, mirror …

de

E luni. De sapte ore s-a facut luni. Miros de ploaie, amestec de umed si vant, senzatie de luat startul. Iar ma doare genunchiul, pe care am incercat sa nu-l iau in serios dupa ultima cazatura zdravana la role. Mi s-ar parea fara noima sa ma vait sau sa ma bag prea mult in seama. Si cand se intampla, e mai mult o formalitate, pentru ca o fac realmente pentru ceilalti. Cumva ca sa ma scuz in caz ca am – pret de cateva secunde – un mers ciudat si total inestetic.

Prima intalnire. Programata. Obisnuita. Uneori – poate de cele mai multe ori – plictisitoare. Cu mine. Cu ochii mijiti de somn. Ciufulita. Prea ciufulita de un somn agitat cu vise stranii. Din acelea dupa care te trezesti incercand sa continui constient povestea. Sau sa scapi din ea. Depinde de caz. Din acelea a caror ecou tulbure sau fierbinte te urmareste o zi intreaga, sau poate chiar mai multe. Din care te trezesti mai prieten cu cineva decat ti-ai putut imagina vreodata in realitate si mai implicat emotional decat ai fost vreodata in stare sa o dovedesti pe viu.

Oricum, e luni, si trebuie sa te scuturi – ca un caine scapat dintr-o ploaie torentiala – de toate urmele nevazute dar neobrazate si insistente ale noptii. Si sa-ti incepi ziua nas in nas cu … tine…

Ce naiba vrei sa-mi spui tu, oglinda?! Ca mi se citeste pe fata freamatul? Ca mi se intinde ca o panza de paianjen peste ochii candva limpezi nelinistea? Ca mi-am ales sa port rosu aprins ca sa distrag atentia de la grimasele mele decolorate? Ca ma rotunjesc pentru ca mananc compulsiv, nu pentru ca rasul ingrasa… ??

Important e ca inca ma tolerezi, oglinda… Ca inca ma mai lasi sa port blugi ca acum douazeci de ani, iar daca ma straduiesc putin cu machiajul, lumea inca imi mai spune … domnisoara. Iar eu ma prefac afectata, dar in sinea mea sunt recunoscatoare acestor oameni necunoscuti care nu mi-au spus – in sfarsit!!..- ce bine arati pentru varsta ta…

De unde vrei sa scot acum un zambet cald si moale ca o piersica coapta? De unde vrei ochi stralucitori ca doua stele cazatoare? De unde obraji imbujorati de placere? De unde grimase complicate si complice, buze crapate…? De unde atitudine de invingator? Astea sunt amanunte deja, lucioaso… Si pe deasupra e luni…

Zi mersi ca nu mi-am tuns parul de tot, am mai lasat inca suvite rebele de ciufulit cu degetele rasfirate ale mainii drepte – cand cotul zaboveste pe masa de birou de sub tastatura -, lipsita de impulsul unei comenzi izvorate din zona rationalului sau din nucleul de foc al unei emotii ce-si asteapta metamorfozarea prin cuvant. Zi mersi ca inca ma mai privesc in tine si nu fug de ceea ce imi arati, in fiecare dimineata. Multumeste-te ca stiu inca sa-mi ridic frumos si corect colturile gurii intr-un zambet interesant si imposibil de descifrat. Fii fericita ca inca imi caut uneori feminitatea in reflectia ta fidela, ca o ultima sansa in aflarea frumusetii … interioare??

Au fost acele momente cand m-ai mintit, slefuindu-ti rotund taisul dur de sticla. Si chiar ai reusit sa ma derutezi, lucioaso. Tu mi-ai aratat ca sunt frumoasa, tanara si proaspata. Dar eu ma simteam desfigurata, batrana si ofilita. Mi-ai aratat ca stralucesc, cand de fapt eu eram pe cale sa ma sting, pierduta in intunericul gandurilor negre. Mi-ai aratat o silueta dreapta si ofertanta, cand de fapt, de mi-as fi cautat umbra sub o raza de soare, nu m-as fi recunoscut niciodata.

Uneori, minciunile tale mi-au ridicat totusi moralul. Am ras impreuna complice de stereotipuri inradacinate in noi, de cand suntem in stare sa intelegem cate ceva, de care uzam prea relaxati, pentru a ne feri de deceptii. Ca doar frumusetea sufletului conteaza. Sau o subclaseaza pe cea a infatisarii noastre exterioare. Dar noi stim ca pentru asta iti trebuie timp. Iar noi nu avem niciodata timp destul sa ne desfacem ca un nufar si sa ne dezvaluim oricui, oricand, ceea ce ochiul nu vede, simturile nu pot percepe. Daca nici eu macar nu-mi pot vedea sufletul frumos cand ma uit in tine, cautandu-ma, cine oare ar putea vedea asta dupa o intalnire de minute sau ore? Ori trecand in graba pe langa mine pe o strada oarecare…

Hai mai bine sa ne zambim familiar si sa ne dam intalnire nu peste mult timp. In masina. Acolo unde incepe o zi ca oricare alta. Doar ca aici alegi sa-mi arati mereu ce las in urma. Acel ceva spre care ma intorc de fiecare data, ca intr-un cuib in care imi odihnesc zvacnirea spre necunoscut ori fluturarea blanda de aripi in scurgerea banala a vietii cotidiene.

… intai casa, cu tata dupa perdea, apoi pe B., latrand cu dor de mine, apoi pomii, pe nea P. facandu-mi familiar cu mana ce nu se sprijina in baston, cele patru gaini insirate la casa de pe colt, o intersectie aglomerata, un drum, .., dimineata de azi, ziua de luni, o saptamana de mai …, o viata…

Ce-ai putea face pentru mine??? Asta ma intrebi?

Invata-ma sa zambesc din adancul fiintei mele.

Invata-ma sa-mi gasesc stralucirea din privirea limpede cu izvor in bucuria netrucata si in amintirile calde ale clipelor de iubire.

Invata-ma sa radiez iar, cu surasul acela de demult, care imprastia lumina si soare acolo unde nu mai patrunde decat frig si intuneric.

Invata-ma sa stau dreapta si sa ma simt demna.

Invata-ma sa raman puternica, dar feminina.

Invata-ma sa-mi pun sufletul in palme, caldura in gesturi, pasiunea in cuvinte.

Invata-ma sa ma vad frumoasa iar.

Caci daca eu nu ma vad asa, nimeni altcineva nu ma va putea vedea astfel.

Cu siguranta, azi totul e de vanzare. Putem cumpara frumusete. Putem sa ne lasam slefuiti si retusati pana la stralucire. Putem iesi din anonimat socand. Tulburand. Incitand.

Dar eu vreau altceva. Atunci cand suntem doar noi doua. Fara sa faci compromisuri, fara sa ma minti, fara sa ma flatezi.

Reinvata-ma sa ma iubesc, ca sa pot mai apoi… iubi …

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title