„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Mă învinuiesc

de

Mă învinuiesc că am tăcut și am închis ochii atunci când ar fi trebuit să privesc în față și să spun ce am pe suflet.

Mă învinuiesc că am făcut lucruri pe jumătate, apoi le-am lăsat de izbeliște, pierzând pentru totdeauna și bucuria de a fi terminat ce am început dar și timpul în care aș fi putut face altceva.

Mă învinuiesc că am iubit nebunește neiubită fiind, înțelegând târziu că povara de a căra jumătăți de iubire îmi ține picioarele încleștate cu pietre de moară și sufletul zăgăzuit cu sute de lacăte grele.

Mă învinuiesc că nu am ajutat îndeajuns pe unii dintre semenii mei la nevoie, lăsând loc altora să o facă, cu gândul că eu am făcut deja destul.

Mă învinuiesc că am îngăduit să fiu jignită, neglijată, dată la o parte, iar eu m-am ținut și cu dinții ca să demonstrez că merit ceva ce oricum nu aș fi primit niciodată, doar din simplul motiv că nu îmi era destinat.

Mă învinuiesc că i-am pus uneori pe cei dragi pe locul doi, sau trei, sau pur și simplu i-am lăsat în urmă, punându-mi tot sufletul, bucuria și pasiunea în slujba unor oameni care au trecut prin viața mea, și-au încărcat propriile vieți un ceas, o lună, un an, și apoi au plecat mai departe, fără ca măcar să mai privească înapoi spre cenușa lăsată în urmă.

Mă învinuiesc că am spus cuvinte grele celor care m-au iubit cu adevărat știind că o să mă ierte oricum, înăsprită fiind de lacrimi vărsate pentru oameni care nu au meritat niciun moment să le dau dragostea mea, timpul meu, o parte din viața mea.

Mă învinovățesc că am uitat dar nu am iertat sau că alteori am uitat prea ușor, pentru că așa mi-a fost confortabil.

Mă învinuiesc că am reacționat aproape tot timpul emoțional, fără să cântăresc, fără să dau răgaz minții mele să aleagă ce e mai bine pentru mine și pentru cei din preajma mea.

Mă învinuiesc că uneori nu am curajul să acționez când văd suferința oamenilor pe care îi iubesc, mă ascund în întuneric și mă mint că dacă nu văd, ceea ce doare crunt nici nu există, nici nu mă găsește.

Mă învinuiesc că mai degrabă vreau să schimb oamenii și fac eforturi uriașe pentru a reuși să-i modelez după voia mea, după visul meu în ceea ce-i privește, fără să pot să-i accept așa cum sunt și să încerc să mă schimb pe mine însămi pentru a-i putea iubi și accepta pur și simplu.

Mă învinuiesc că mă las uneori acaparată de durere și mă izolez într-o platoșă de tăcere, că uit cât de mult îi doare pe cei dragi singurătatea mea și cât de mult îi rănește zidul pe care îl pun între mine și ei, imposibil de trecut decât atunci când vreau eu să las o ușă deschisă spre lume.

Mă învinuiesc că pot să scriu mult, mult, dar nu o fac de teama că voi fi judecată, că voi fi descoperită în fața acelora care mereu au ceva de spus din spatele tejghelei virtuale de unde nu-ți vând nimic, nu cumpără nimic, doar tranșează marfă proaspătă și despică cuvinte și vieți după bunul lor plac. Mă învinuiesc așadar pentru că mă agasează risipa. Apoi tot eu mă învinovățesc pentru că pot să scriu mult și nu o fac de dragul acelora care vorbesc aceeași limbă, a acelora cu care vibrez, cu care aș sta oricând la o poveste, cu care aș depăna cu toată dragostea o amintire, cu tot dorul o frântură de viață.

Vina e o haină grea de dus, te încetinește, te apasă și te sufocă.

Nu e bine nici să o pui pe umerii altcuiva.

Nu te ajută nici să o împarți, cu siguranță nu vei face corect împărțeala.

Învăț să mă iubesc așa cum sunt și să mă iert pe mine, ca apoi eliberată de povara vinovăției să pot zâmbi, să pot iubi, să pot trăi frumos.

 

P.S. Le mulțumesc acelora care mă iubesc necondiționat și care mă ajută să învăț să mă iubesc și eu așa cum sunt, în special familiei mele și prietenilor mei dragi.

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title