„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Lumea in care poti uita ca uiti

de

Maria sta la geam si ii priveste pasii sovaitori si domoli. Cum au trecut atat de ravasitor anii? Repede, abrubt, si dureros de nedrept, isi spune singura in gand. Parca mai ieri tati, cum il alinta ea de mica, avea inca mersul sigur, iar plimbarea in jurul casei era mai degraba o cursa cu obstacole, asa determinat parea cand se avanta pe alee, inca de la primele ore ale diminetii. Apoi, a venit asa, deodata, uitarea. Si la brat cu ea (metamorfozata in Cutia Pandorei), nelinistile, apoi indiferenta si tacerile tot mai lungi si mai chinuitoare. Pentru toti din casa, dar mai ales pentru ea, care stia sa-i cantareasca starea dintr-o privire.

Zilele lui nu mai aveau dimineti luate in piept de la rasaritul soarelui, cand era primul trezit dintre toti, ritual pe care l-a respectat cu sfintenie pana cu vreme in urma. Caci mereu obisnuia sa contracareze un Buna dimineata ! spus ceva mai tarziu cu Dimineata a fost cand m-am trezit eu !. O racaia atunci mica intepatura, dar acum ce n-ar da sa o auda, macar din cand in cand !

Se mai plange ea la cine o asculta de durerea ei. Ca tati nu mai are deloc dorinta de a mai trece pragul curtii. Exista doar un acasa, cu limite bine croite de gardul din lemn si poarta grea de fier si o lume necunoscuta si neprietenoasa, afara. Un afara fara nume, fara hotare, neinsemnand nimc, nefiind mic sau mare, in lungul strazii sau peste ocean. Nu mai vrea sa mearga nicaieri, desi ea l-a chemat mereu cu cate o ispita sa mai iasa pe undeva. Dar fiecare incercare a fost prompt urmata de un refuz. La inceput cu justificari, apoi cu jumatati de justificari, ca in cele din urma sa ramana doar ridicatul din umeri si mereu, mereu, aceeasi replica Anii, anii, is multi si nu ma mai chibzui…

Macar de ar mai spune cate o gluma din alea de-ale lui, se gandeste Maria, privindu-i spatele garbovit de cele peste opt decenii de viata, caci tare mai avea simtul umorului si iti dadea o replica de ti se taia rasuflarea de surpriza. Da’ si un zambet i-l smulge cu sila, doar cu insistente si e ca si cum ar indeplini o formalitate, ca sa fie iar lasat in pace. In pacea aia a lui, neinteleasa si neacceptata inca pe deplin de ceilalti, dar mai ales de ea, care nu a incetat sa spere ca vine ziua cand va iesi din starea asta. Isi va lua hainele de oras si ii va spune ca vrea ca ea sa-l scoata la o plimbare. Cand se va uita la ceas si va conta iar ca e dimineata, amiaza sau seara. Ori cand isi va dori ceva si ea va avea ocazia sa-i indeplineasca dorinta. Cand va astepta sa vina vara sau va vorbi de Paste sau de Craciun, de presedinte sau de premier, de pensie sau de orice prostie de la televizor.

Acu’, nu mai conteaza ca e ianuarie, mai, ori inceput de noiembrie. Ca e inceput de luna, mijloc sau sfarsit. Ca e luni sau e sambata. Sau poate ca asta mai conteaza putin. Ca stau nepotii mai mult pe acasa si-i place sa-i mai vada prin jur alergand sau jucandu-se. Sau mai bine zis sa-i simta prin preajma, ca si cum i-ar da tarcoale. Da’ bunu e doar un privitor de la distanta si nu mai are decat rar o scanteie de intentie de a interactiona cu cate unul.

Maria se simte obosita uneori si descurajata. Pentru ca oricat i-ar spune si i-ar arata lui tati ca il iubeste mult si ca-i este alaturi, ca vrea sa-l vada zambind, nu reuseste sa sparga zidul ala had si opac al indiferentei. Al negarii.

Tati a dat cu greu o tura de casa, cu tigara aprinsa in coltul gurii, singura tovarasa pe care inca o mai accepta langa el, neconditionat. Mariei i se pare ca il aude vorbind incet, poate cu vantul, ori poate cu pomii plini deja de rod. Cand ajunge in dreptul ferestrei ii face cu mana si ii zambeste. Flutura si el mana o singura data, taind cu palma aerul ca un ritual. E doar sticla geamului intre ei, dar parca sunt despartiti de o prapastie uriasa. Lumile lor s-au indepartat. Lumi straine, lumi ostile ….

A ei e inca plina de forfota si lumina. Si nu se poate plange. E munca, pe care o face cu placere. Si copiii, care au crescut si isi vad asa frumos de scoala si de bucuriile lor nevinovate. Si cartile, si casa calda, si sotul bun si drag inimii ei, gradina verde si vacantele insorite. A lui s-a strans atat de tare in juru-i, incat parca el e insasi lumea, iar lumea s-a conturat ermetic dupa asemanarea lui, incat il incape doar pe el.

O lume in care uiti ca poti iubi, uiti ca ai fost si esti iubit, uiti ca ai fost puternic si mandru, uiti ce lucruri minunate au iesit din mainile tale, uiti zambetul, si dragostea, si imbratisarile, si dorintele, si placerile, si urcusurile, si coborasurile.

O lume a abandonului total.

In care chiar poti uita ca uiti…

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Cata dreptate ai Simona….e un adevar atat de dureros spre care ne indreptam cu totii….
    Ma bucur ca ai revenit….ti am simtit lipsa…

    Maritiu mihaela 25 mai 2016 4:57 Răspunde
    • Multumesc, Mihaela, ma bucur si eu de regasire!

      Simona Ivan 25 mai 2016 7:13 Răspunde
  • Ce frumos si ce trist!

    Adnya 5 iunie 2016 22:36 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title