„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Lantul cu frici

de

 

Negresit, exista o groaza de lucruri de care ma tem. Nu stiu daca ma tem de cand lumea, sau pur si simplu m-am molipsit de temeri pe parcurs, imprumutandu-le de la unii ori de la altii. Si apoi, mi-am pus doar amprenta personala, ca o ?tampila de validare. Da, asta sunt eu, cea care ma tem!

Ma tem de lucruri mari, inevitabile, coplesitoare, cu teama aceea careia daca-i dau frau liber ma poate paraliza cu totul, din cap pana-n talpi si viceversa, de nu mai sunt buna de nimic. Cateodata o singura clipa, alteori o ora, zece ore, sau chiar zile la rand, exact atat cat ma las invadata de toata nebunia asta. Ma tem si de lucruri marunte, stupide, caraghioase, prostesti, banale. Ma tem indeajuns de mult de ele incat sa ma transforme in altcineva. In altcineva mai curajos, care-si poate permite sa nu se lase coplesit de teama asta bolnavicioasa si alunecoasa, care nu duce nicaieri.

Nu cred ca teama poate fi constructiva. Cel putin din fricile mele nu am reusit sa construiesc niciodata nimic. Sau mai exact nimic bun. Daca am reusit sa-mi reprim frica de moment, am incercat, cand am avut ceva minte mai multa, sa caut motivul pentru care imi era frica. Cauza – si nu efectul. Daca izbuteam sa ajung la ea si sa o inteleg, reuseam sa ma linistesc si chiar sa pot eradica frica din radacini. Pentru totdeauna, sau macar pentru o perioada de timp careia nu-i vedeam marginile, oricat de departe m-ar fi purtat gandul.

Frici mari, frici marunte, pot sa le insir pe un fir nevazut, sa le amestec ca si cum ar avea aceeasi greutate, acelasi ecou, aceeasi marime, asa incat lantul sa nu para grotesc, sa pot sa-l atarn de gat fara sa ma plec de greutatea lui, apoi sa-l sfasii cu sete, si toate sa se imprastie care incotro, de parca n-ar fi existat nicicand…

Firul l-am pregatit, asa ca mi-e frica:

sa nu-mi pierd cheia de la masina (pentru ca nu am dublura si mereu o pun in alta parte)

sa fiu nevoita sa spun nu pot

sa nu ma reapuc de fumat

sa ma gandesc la moarte, sa ma las sa constientizez secunda cand nu voi mai vedea cerul, nu voi mai simti vantul, nu voi mai astepta sa iasa soarele, nu voi mai vedea nicicand marea

de apa adanca si de inaltime

de dorurile mele, de foamea salbatica de a atinge perfectiunea unei trairi, macar pret de o clipa

ca nu-mi cunosc copilul indeajuns de bine, incat as putea sa il indrum spre alegeri care nu i s-ar potrivi

ca intr-o zi ochii nu ma vor mai ajuta, si nu voi mai putea citi

de slabiciunea mea fara margini pentru ciocolata

de zilele groaznice in care nu pot sa scriu, desi mintea si inima imi sunt pline de cuvinte

sa nu fac o impresie proasta la o intalnire, desi stiu, ca oricat m-as stradui, originalul brut, neprelucrat, e mai bun decat orice sosie retusata, doar ca e putin digerabil si foarte greu de acceptat

de punct, desi chiar eu am nevoie sa pun punct in situatii din viata mea, pentru a-mi indrepta spatele cocosat de cate o greseala care nu se mai poate indrepta in alt mod

de zbaterea mea de a-mi impaca inima impartita intre setea de stabilitate, echilibru, si impulsul nebunesc de a risca prea mult pentru o dorinta izvorata dintr-un vis absurd

sa fac promisiuni pe care nu sunt sigura ca le pot onora

de zilele mele de singuratate, de anxietate, de atacurile de panica

de sfarsitul iubirilor

de spitale, mirosul de pe holurile spitalelor, de radiografii, de tomografe, de boli necrutatoare care ti-i pot rapi pe cei dragi, facandu-te sa te simti neputincios

sa vorbesc in public, de teama ca ma voi sufoca de emotii, ca imi va tremura vocea groaznic sau si mai rau, nu voi mai putea scoate niciun sunet

ca lumea ma ia uneori prea in serios

de zambetele false care par autentice

de egoismul oamenilor, dar mai mult si mai mult de egoismul meu

Si sunt multe, multe frici, si s-ar mai putea insira inca destule pe firul meu imaginar, asa ca nu fac nod. Va las si pe voi sa urmati sirul cu noima sau fara noima, daca doriti, bineinteles. Aici, pe blog, pe o hartie, sau pur si simplu in mintea voastra.

Nu stiu daca sunt o fricoasa. Port doar un lant – incomod cateodata-, lantul meu cu frici.

 

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Simona draga, sincer, am si eu anumite frici, cred ca are oricine. Am avut mai multe, dar viata m-a ajutat sa le depasesc sau, pur si simplu sa uit de ele. Sa, cred ca un leac pentru frica e si uitarea. Poate asta vine cu vremea, cum se spune, de fapt. Poate vrem sa uitam de unele dintre ele care ne-au umbrit ani din trecut, chiar din copilarie, uneori. Cred, in ceea ce ma priveste sunt sigura, frica trece treptat, treptat si lasa in loc intelegere si resemnare. Nu stiu daca e chiar bine, dar sigur frica e un factor de risc si angoasa, foarte des, inutil.

    Luminita 5 iunie 2016 8:41 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title