Anul trecut, intr-o zi de toamna mai tarzie decat cea de azi, in care va scriu, ieseam din cladirea oficiului postal de care apartin, cu un pachet continand carti pe care le comandasem on line. Ma grabeam, era destul de racoare caci era dimineata devreme. Am apasat telecomanda ca sa deschid usile masinii inca de departe, insa langa masina mea statea o femeie in varsta, sprijinita intr-un soi de toiag. Am vazut-o dintr-o privire, in graba in care ma aflam, probabil am si inclinat usor capul a salut. Am pus pachetul cu carti pe bancheta din spate a masinii si ma pregateam sa intru si eu si sa pornesc cat mai repede. Insa femeia a inceput sa-mi vorbeasca si sa-mi ceara sa o ajut cu ceva. La inceput nu am inteles despre ce e vorba, deoarece vorbea foarte greu ?i extrem de incet, fiind si infasurata in jurul capului, chiar si peste gura, cu un fular gros si opac. M-am oprit si am incercat sa inteleg ce voia de la mine. Cu greu am priceput ca dorea sa o duc intr-o intersectie, cu masina. Si mai greu am inteles despre ce intersectie era vorba. Nici ea nu intelegea bine ce ii spun, acuzand o hipoacuzie. Si apoi am fost de-a dreptul speriata cand am inteles ca locul unde doreste sa o las e foarte aproape de cel in care eram si mi se parea aproape absurd sa facem drumul asta cu masina, cand in mod normal se putea parcurge, mai de-a dreptul (asa gandeam eu), pe jos, chiar daca i-ar fi luat ceva timp.
Apoi vine clipa aceea de ezitare cand nu stii ce sa faci. Aveam motive bune sa refuz si sa plec : ma grabeam, nu eram singura cu masina parcata in zona, mai erau si alte zeci de masini cu alti zeci de soferi, femeia cu haine lungi pana la pamant, cu capul invelit, lasand descoperiti doar o pereche de ochi destul de ageri, cu fata palida, ma speria si ma facea sa ma intreb daca nu o avea ganduri ascunse sau alte planuri. Periculoase. Daca nu e femeie ? Avea vocea soptita si groasa. Trasaturi aspre si doar jumatate de fa?? la vedere. Am incercat sa-i vad incaltamintea. Ratiunea imi spune sa plec, daca nu ma simt in siguranta. Gura mea insa i-a spus, hai sa va ajut sa urcati. Am tras la refuz scaunul din dreapta soferului ca sa incapa, ea si toiagul, apoi am pornit spre locul unde dorea sa o las. Am parcurs distanta intr-un minut, doua, timp in care mi-a povestit ca este singura, bolnava, are o tumora la gat si este in tratament. M-am oferit sa o duc mai departe, unde avea de ajuns de fapt, nu doar pana la intersec?ia cu sta?ie de tramvai, dar mi-a multumit ?i mi-a spus ca nu dore?te decât s? o las unde m? rugase. Am tras ma?ina pe dreapta, am pus avariile ?i am coborât s? o ajut s? ias?. În spate, ma?ini mici ?i ?oferi de tiruri grabi?i ?i nervo?i claxonau de zor, într-un cor asurzitor. Interesant era ca le auzeam ?i nu le auzeam. Sau mai bine zis, nu ma afecta deloc agitatia sonora din jur, cum se intampla de obicei. I-am zambit femeii, iar ea a rostit o binecuvantare de o caldura cum rar mi-a fost dat sa aud vreodata. Mi-a ajuns pana la inima. La propriu. Am simtit o bucurie si o liniste in interiorul meu, de parca pluteam peste toti si toate.
Si apoi mi-a fost rusine ca m-am indoit. Mi-a fost rusine de gandul meu inclinat spre un refuz grabit. Rusine de scuza ce urma sa o fabric ca sa-l justific. Ca m-am indoit ca exista nevoi atat de mici iar noi, cu un gest atat de neinsemnat, putem da de fapt un ajutor atat de mare celor care au nevoie de el.
Suntem setati sa ne protejam. Avem instincte de autoaparare focusate sa respinga tot ce e strain situatiilor de viata uzuale, cu care suntem obisnuiti si stim sa le gestionam in viteza, Asa cum ne traim aproape toti viata in fiecare zi. In graba …
Am dat doua minute din toamna mea, cuiva care avea mai multa nevoie de ele decat mine. Si am primit in schimb linistea si bucuria unei binecuvantari pe care am simtit-o ca vine din suflet. Nu simple vorbe. Caldura. Recunostinta. Multumire.
Nu vreau cu orice pret sa fac din aceasta poveste simpla o pilda. Poate doar sa va reamintesc voua si mie deopotriva, ca un ajutor cat de mic dat cuiva la nevoie, nu va fi niciodata o pierdere de timp.
Asta, ca sa nu traim intr-o lume asa cum o descrie Ernesto Sabato, in cartea sa – testament spiritual – Inainte de tacere
„…am sentimentul ca ne aflam in adancul unei lumi, unde, odata cu raspandirea disperarii, cre?te ?i egoismul, dup? metoda „scap? cine poate”. Asta pe cand cei mai ghinionisti se ineaca in adancul apelor sau stau pe marginea prapastiei, iar in mijlocul unui carnaval mascat danseaza oamenii zilei, asurziti de propriile bufonerii. ’’