„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Doar ea

de

Dintre toate deciziile pe care le-a luat în viața ei, parcă nici una nu i-a aparținut cu adevărat. Simțise așa, brusc, într-un singur ceas, o înstrăinare față de tot ceea ce a hotărât să facă aparent de capul ei. De parcă altcineva i-ar fi spus să o ia pe un drum sau pe altul, să zică într-un fel sau în altul, să renunțe sau să meargă prostește mai departe. Mereu a pretins că, de la optsprezece ani încoace, toate deciziile i-au aparținut. A susținut vehement asta, cu orice ocazie. Și gândul că nu a fost totuși chiar așa o îmbrâncise din ceasul acela într-o spaimă bolnăvicioasă.

De aceea, a întors obsesia asta pe toate părțile și a decis. Ca să fie sigură că nu ia hotărâri influențată de ceva sau de cineva, se va izola puțin de tot și de toți, cât să fie doar cu ea. Și atunci sigur va gândi limpede. Și nu va mai avea nici un dubiu că ceea ce face, zice sau crede nu e dictat subliminal de închipuitul chip al destinului ostil, întrupat în carne și oase.

Nu a mai sunat pe nimeni. Era chiar o ușurare imensă. Aproape a uitat de vocea aia ușor îndulcită cu care se obișnuise deja să dea binețe. Dacă ar fi vorbit cu vocea ei, în zilele alea când nu avea chef să facă ceva, orice interlocutor s-ar fi speriat și ar fi urmat un potop de întrebări, apoi încă unul de sugestii liniștitoare, de complezență. Ori nu avea chef de așa ceva. No way (!).

Nu a mai fost pe la nimeni. Își facea și așa destule griji că nu e momentul potrivit, că deranjează, că e devreme sau că e târziu, că o să piardă vremea cu povești despre nimicuri, care o aduceau într-o stare de iritare din care cu greu mai ieșea apoi câteva ore.

Nu și-a mai cumpărat nimic. Avea și așa destule haine care își așteptau rândul (degeaba). Și pantofi pe care îi tot muta de pe un raft pe altul sau îi rotea în funcție de anotimpuri. Cutiile de sus, jos. Cutiile de jos, sus. Fără să-i încalțe. Fără să-i privească.

Nu mai mergea cu niciun mijloc de transport. O agasau toate privirile alea ațintite parcă în gol sau în caroseriile mașinilor mici de pe drumul comun, oamenii aceia obosiți și resemnați, împlântați în scaunele prea reci, între două stații. Înghesuiala de la urcare. Îmbrânceala ușor perversă de la coborâre.

Nu mai cânta. Nu mai studia. Nu mai citea. Nu mai asculta știrile deloc. O lua o amețeală cruntă de la tranziția nebună a stărilor pe care i le induceau, sufletul oscilând, ca electrocardiograma unui cardiac cronic, între bucurie și durere, între bine și rău, între speranță și deziluzie.

Era doar ea cu ea. Nimic să o influențeze. Nimeni altcineva să-i schimbe traiectoria gândurilor și a faptelor.

Ea, doar ea conta. În încercarea curajoasă sau nebunească de a țese un rost primar, curat, limpede și nealterat al existenței ei.

Visând cu ochii larg deschiși.

că de mâine…

Ieri am sunat-o.

Mi-a dat binețe cu vocea aceea, ușor îndulcită…

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title