„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Despre gheturi si fericire

de

Intr-o zi, toate au inghetat. Au inghetat cuvintele mele, care pana atunci se zbateau mereu sa iasa la suprafata, mi-au inghetat temerile, fricile si zbaterile, au inghetat zvacnirile de nervozitate și iesirile in zig-zag din zona de echilibru.

Si mi-am zis ca asta ar trebui sa fie fericirea. Sa nu simti nimic rau ca te impinge, nimic care sa te raneasca, nimic sa te intarate. Mi-am zis ca mai comod de atat nu m-am simtit niciodata. Inima e fara zvacniri, mainile sunt fara tremur. Ochii fara lacrimi. Glasul fara emotie. Ca asa ar trebui sa fie toate zilele. Fara sa-ti doresti mai mult decat ai, fara sa-ti para rau pentru ce nu ai facut. Fara sa te infurii sau sa te simti frustrata.

Sa te trezesti ca ai puterea si calmul sa lasi de la tine, da’ sa lasi fara sa doara, fara sa simti ca te rupi. Sa constientizezi dintr-o data intelepciunea omului care a trecut prin multe si nu prea are ce sa-l mai mire. Impacarea omului care a iubit atat de mult, incat daca nu ar mai iubi deloc de acum inainte, tot ar crede ca a iubit pentru zece vieti de om.

Intr-o zi, toate au inghetat. Toate lucrurile, zbaterile si visele care nu-mi dadeau pace. Care ma impingeau mereu de cealalta parte a baricadei si ma faceau propriul meu dusman. Au inghetat gandurile care-mi tulburau noptile. Si ideile absurde. Si pretentiile copilaresti. Si exuberanta periculoasa. Si revolta. Si iar m-am gandit ca asta ar trebui sa fie fericirea.

De ce nu? Ar putea fi fericirea starea asta in care ma simt impacata cu mine. In care reusesc sa imi spun cuvinte frumoase. Sa nu ma mai cert si sa nu ma mai invinovatesc. Sa ma trezesc zambind, sa rad peste zi si sa adorm surazand. Sa fac planuri si sa ma tin de ele. Sa fiu politicoasa si sa zambesc larg, tuturor, nu cuiva anume.

E drept ca fericirea asta nu mai are mirosul ala innebunitor al toamnei cu frunze zdrobite si umede. Ca nu mai zgaltaie inima, pana aproape de colaps. Ca melodiile nu iti mai coboara lacrimi pe obraz pe nepregatite si nici vantul de dimineata nu iti mai infioara pielea la fel.

Fericirea de azi nu mai are insa loc de aduceri aminte.

Toate au inghetat, absurd, intr-o zi de vara.

Dar e cald, e bine, e liniste.

Exact asa cum nu am visat vreodata.

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Oare sa fie asta fericirea,Simona?Suna mai curand a resemnare!

    Irina 18 septembrie 2016 20:46 Răspunde
  • Atatea fiinte sensibile sitalentate pe pamantul asta…………superb articol,te citesc cu mare placere Simona ,…….ma alina scrisul tau.

    gabriela 28 septembrie 2016 12:27 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title