„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Despre dragoste si ape adanci

de

Cu cat intram mai adanc in vara, cu atat ma imbie mai tare amintirile din verile petrecute la mal de mare. Ma strabate deja fiorul dorului cu miros de alge si cu vuiet de valuri. Cu nisipuri fine ori cu pietre multicolore. Cu zari brazdate de vapoare solitare, care mai intotdeauna imi trezesc o melancolie inexplicabila cu silueta lor fina sau impunatoare, pierzandu-se in departari, pe intinsuri nesfarsite de ape.

Recunosc ca nu-mi place sa inot in piscina. Mi se pare cel putin plictisitor sa numar bazine dus-intors pana le pierd sirul, sa simt in nari apa cu miros de clor si sa fiu atenta pentru a-mi gasi un culoar bun si sigur, ca sa evit orice coliziune inopinata cu inotatorii inraiti. De genul acelora care bat apa ca o masinarie programata sa functioneze la parametrii optimi, o ora sau doua, fara oprire, care impun un soi de respect si te fac sa te dai involuntar la o parte, ca sa nu strici cumva armonia desavarsita a batailor de brate sau de picioare. Sau sa nu te pui in calea timpului lor calculat si optimizat fara cusur.

In schimb, desi nu ma pot lauda ca sunt o inotatoare buna, ador uneori sa evadez in inot, departe, in mare. Sunt putine momentele din viata mea in care reusesc sa raman cu mine insami, fara ganduri, fara zbateri, fara fugi, fara nelinisti, fara agitatie. Dar va marturisesc cu mana pe inima, ca plutirea inspre larg in mare sau in ocean, poate sa-ti dea o stare unica si aproape de perfectiune – de ceea ce intuiesc eu insami ca ar putea insemna perfectiunea unor clipe. E ca si cum ai face dragoste cu marea. Tarmul cu zumzet de oameni si agitatia de pe nisipuri ramane in urma, iar tu te trezesti inmarmurita si coplesita de atata putere si frumusete la un loc. Te simti inconjurata la propriu de liniste, dar liniste nu doar pentru urechi, ci linistea aceea adanca si profunda care ajunge in suflet. Si simti ca nimic nu mai conteaza, ca vrei sa patrunzi mai adanc in departarile verzi, iar marea sa-ti invadeze neobrazata trupul si gandul. Si i te oferi fara retineri, fara pudoare, fara ratiune. Si pentru o unica secunda nu mai stii daca tu apartii marii sau ea iti apartine tie. Si traiesti extaziata miracolul uniunii perfecte, a linistii fara sfarsit, a cautarilor fara liman, a dorintelor fara nici o umbra de reprimare ori regrete, a abandonului total, cand trupul si mintea ta sunt una cu marea.

Si apoi vine peste tine clipa in care te trezesti ca dintr-un vis adanc si tandru. Si-ti arunci privirea infiorata peste umar, iar departe vezi linia fina a tarmului. Si stii ca va trebui sa te intorci acolo, acum, cat mai poti, cat mai esti in stare. Oricat de tare te-ar ademeni si fascina intinderea nesfarsita si sarata ca o lacrima a tuturor lacrimilor. Si esti iar pamantean, iar ratiunea se intoarce cuminte la tine ca sa te duca inapoi, acasa. Si esti departe, si simti gustul fricii care-ti sopteste ca nu vei mai avea putere sa ajungi la tarm. Si acum te lupti cu valurile ce te vor inapoi in larg, si nu mai ai decat o singura tinta si dorinta, sa atingi iar pamantul.

Am facut deseori acest drum, am facut dragoste cu marea si apoi m-am zbatut sa ating iar tarmul sigur. Asa a fost si viata mea, de cand ma stiu. De cand imi pot aduce aminte. Nu pot ramane in acelasi loc, oricat de bine mi-ar fi, oricat de regulat ar bate inima mea acolo. Simt nevoia sa fug, sa evadez si sa ma pierd, plutind intr-un ocean necunoscut ce ma cheama si nu pot sa-i tin piept. Trebuie sa explorez. Sa simt, sa zbor, sa plutesc, sa uit, sa sterg, sa ma pierd si apoi sa ma regasesc iar. Aceeasi sau alta. Mai tanara sau ma batrana. Mai matura ori mai copilaroasa. Mai rece ori mai fierbinte. Mai femeie …

Inca nu am plecat nicicand atat de departe de tarm, ca sa nu ma pot intoarce acasa. Si stiu ca asa voi trai mereu, cu talpile cautand infrigurate pamantul… si cu ochii cercetand neobositi si flamanzi zarile si intinderea nesfarsita a unor ape adanci, albastre-verzui, ce ma ademenesc cu soapte de valuri albe si inspumate …

Si mereu spun o poveste. Despre dragoste. Despre o femeie. Despre viata ei. Despre flux si reflux…

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title