„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Despre dragoste

de

Închid ochii pentru o clipă și îi simt răsuflarea aproape de fața mea. Nu îi place deloc faptul că mâna mea s-a oprit din mângâiere. Un mormăit dezaprobator și insistent mă face să zâmbesc amuzată. Deschid încet ochii și o observ cum mă pândește acaparatoare. E cea mai posesivă ființă pe care mi-a fost dat să o cunosc până acum. Dar și cea mai iubitoare.

Ne-am întâlnit când avea doar două luni jumătate. Aveam deja trei câini acasă pe care i-am crescut de mici. Despre cel mai în vârstă și cel mai mare am scris aici, pe blog, cu ceva vreme în urmă. Ceilalți doi tovarăși, de talie mică, au venit în casa noastră ca să ne fie prieteni de joacă, mie și lui D. și să umple orele de singurătate ale bunicului.  Dar ea, Maya, a fost dragoste la prima vedere. Apărută din senin, într-o perioadă în care nu aș fi crezut nici în ruptul capului că se mai poate întâmpla să mă ispitească măcar un asemenea gând. Deși știam că am toate șansele să fiu depășită de situație, mi-am asumat (cu nebunie!) acest risc și acum un an și un pic i-am stabilit reședința definitivă în căminul nostru. Însăși integrarea ei în familie a fost alta decât a celorlalți, a fost copleșitoare în adevăratul sens al cuvântului. Primele nopți au fost grele și pentru ea, pentru că îi lipseau frații pe care tocmai îi lăsase în urmă, dar și pentru mine, care devenisem brutal și mamă, și tată, și surioară sau frățior. Nu a adormit altfel în prima săptămână decât cățărată cu burtica la propriu pe gâtul meu, cu o nevoie nebună de a-mi simți căldura și prezența.

Am plâns după câteva zile. Simțeam din plin povara dependenței acesteia de mine. Am realizat că e prea mult, chiar și pentru mine, care am o disponibilitate uriașă în a oferi căldură și protecție. Mi-a fost frică că nu voi face față. Că nu am loc în timpul meu, în inima mea, în familia extinsă deja cu ceilalți frați, pentru o așa insinuare acută și intruzivă. Am avut momente în care mă gândeam să fug și să o duc înapoi, cât mai pot. Sau să o dau altei familii, care ar putea să îi ofere exact ceea ce are ea nevoie. Enorm de multă atenție. Dar cine poate alunga din viață așa o iubire mare și copleșitoare, tăvălug de emoții și afecțiune? Cine ar putea renunța de bunăvoie la gustul dezmierdător al iubirii necondiționate?  Cum să poți renunța la ochii ăia frumoși și blânzi care te topesc în orice moment? La privilegiul de a ocroti o ființă atât de specială?

Nu am putut să fac pasul premeditat spre despărțire și am rămas împreună. Și este o experiență fascinantă. De la puiul lipicios și posesiv, a trecut la o perioadă de maturizare, dar care nu i-a știrbit cu nimic drăgălășenia inițială. Pentru mine, pentru noi toți, Maya e specială. E specială prin felul ei dezinvolt de a oferi iubire. Prin capriciile ei aproape femeiești. Prin giumbușlucurile pe care le face mereu pentru a-ți atrage atenția. Prin gelozia ei haioasă față de ceilalți membrii patrupezi cu state mai vechi in cadrul familiei. Prin dorința ei atât de evidentă de a fi mereu prima, cu un pas măcar înaintea celorlalți. Dar și mai mult și mai mult prin felul în care reușește să te facă să râzi, să-ți alunge toate gândurile negative și oboseala de peste zi.

Nu exagerez când vă povestesc că ți se urcă neaparat în brațe, chiar dacă e mare acum, te cuprinde cu lăbuțele de după gât și își lipește capul de al tău. E atât de aproape de a fi o îmbrățișare umană, încât ți se pare absolut firesc să-i întorci îmbrățișarea, exact ca unui seamăn de-al tău.

Pentru mine și pentru noi, câinii noștri înseamnă foarte mult. Nu e întotdeauna ușor, ai responsabilități de la care nu poți să te abați. Există cel puțin un minim de implicare și efort chiar și în zilele când tu nu ești bine deloc. Ei au nevoie de tine în fiecare zi. Au nevoie de cineva cu inimă mare care să-ți țină locul când trebuie să lipsești mai mult de acasă. Au nevoie de disponibilitate, de îngrijire și mai ales, de afecțiune. Dar, cu toate astea, darul lor este neprețuit. Dragostea lor e tămăduitoare de tristeți. Drăgălășenia și jocul lor – sursă de bucurie, zâmbet și liniște interioară.

Vreau să vă amintesc doar că dragostea are multe forme. Dragostea pe care o dăruim chiar și unei ființe necuvântătoare se reflectă și se întoarce înspre noi, ajutându-ne să vedem lumea cu ochi mai limpezi și mai iertători. Să recunoaștem iubirea nedisimulată și mai ales necondiționată.

Să fim capabili să învățăm și noi, la rândul nostru, să iubim astfel.

Fără să cântărim…

Fără să judecăm…

Doar din dragoste…

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title