fbpx
„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Contraste

de

Engleza, pian, calarie, dans, pictura, modelaj, grafica, germana, inot, schi, tenis … etc. Va suna cunoscut?

Mai exista oare parinti din mediul urban care nu fac combinatii de cel putin doua dintre aceste minunate activitati insiruite mai sus, pentru programul propriilor copii?? Mi-ar face mare placere sa-i cunosc. Dar si pe ceilalti … Si sa povestim despre … copilarie, despre copilaria noastra si apoi a copiilor nostri.

Eu incep. Mi-am petrecut primii ani din viata in acele vremuri in care prietenii mei si cu mine ieseam in fata blocului cu o felie de paine unsa cu untura sau presarata cu zahar. Cand ne strangeam cel putin cincisprezece, douazeci de neastamparati de la blocurile din cartier si jucam sotron, faceam gimnastica pasind acrobatic pe bordura trotuarului pe post de barna (visand fara exceptie la Nadia), insiruiam vara pe o patura o duzina de carpe din care faceam haine unor papusele din plastic de proasta calitate, improvizam corturi din cearceafuri vechi sau rasfoiam infrigurati o revista cu benzi desenate uzata la maxim. Timpuri ciudate in care strigam pe trotuare alergand paralel cu strada adiacenta „Gumi, gumi !!!” dupa masinile straine.

Vara dezertam in grup de pe langa blocuri la locuri de baie pe malul Crisului Alb, iar iarna, ne imprumutam generosi o pereche de patine prinse cu cheia pe ghetute si improvizam patinoare pe strazi lunecoase, cu circulatia oprita din motive necunoscute de mine sau de noi pe atunci.

Vremuri in care intr-o duminica circulau masinile cu numar par, iar in alta cele cu numar impar. Timpuri periculoase, in care, fara sa stie mama, am vandut sticle ca sa-mi cumpar bilet de tren doar pentru a ajunge la unicul strand din zona, la 20 de kilometri de orasul meu, mi-am spart gurita la leagan si am fost apoi cusuta pe viu, fara anestezie, mi-am rupt degetul la tobogan si apoi, atarnandu-mi intr-o bucata de piele chiar perpendicular pe articulatie, am fost bandajata in urgenta la unicul spital din oras si trimisa acasa ca apta sa ma vindec curand, fara complicatii. Nici nu au fost prea multe, doar mi s-a umflat mana si am fost transportata de urgenta intr-un oras municipiu de judet, unde am intrat direct in operatie, am fost spitalizata o saptamana intreaga si m-am ales cu o tija in deget (pentru o perioada de timp limitata din fericire).

Timpuri in care am facut figuratie intr-unul din cele mai frumoase filme istorice romanesti – Burebista -, imbracata intr-o rochie simpla de panza alba si legata cu sfori de alti  figuranti adusi cu autobuze de la serviciu. Un film in care m-am trezit fara voie, pentru ca mama nu avea cu cine sa ma lase acasa, iar  abia mai tarziu am inteles ce norocoasa am fost sa ma aflu printre actori, camere de filmat, costume din alte timpuri, cai superbi, flacari uriase la margine de padure, toate compunand atmosfera unei lumi evocate cu atata talent de regizorul Gheorghe Vitanidis.

Asta era universul copilariei mele, de fapt o mica parte din el. Iar eu, in acest univers plin de constrangeri dar cu toate astea extrem de ofertant, am fost acel copil printre multi altii asemenea mie, cu dragoste pentru joc, pentru natura, pentru libertate si creatie. Copilul constiincios care mergea si venea singur de la scoala, care isi facea singura temele fara sa fie intrebata vreodata macar de parinti daca si-a facut ghiozdanul sau si-a invatat lectia la istorie. Un copil care a invatat din mers sa iubeasca cartile, poezia, muzica, filmul, dansul, prin activitati presarate cu destula lejeritate printre orele de scoala sau dupa …

D. are o copilarie fara griji. Are o droaie de papusi, are jucarii in toate colturile casei, haine de sezon (nu la moda dar potrivite si asortate macar). Telecomanda e jucaria preferata, Ipod-ul a fost in topul preferintelor pe lista adresata Mosului.

E la curent mai bine ca mine cu toate melodiile nou aparute pe piata, stie toti artistii in trend la ora actuala. Face si desface, imprastie mereu lucruri, vorbeste tot timpul, insa mai mult in jocurile ei imaginare in care isi creaza prieteni de joaca ca substitut pentru cei reali cu care nu mai are timp decat rareori sa se vada. Zilele pentru ea sunt aproape copie la indigo, cu greu le deosebesti pe luni de marti, pe miercuri de joi sau de vineri. Doar week-end-urile mai rup uneori monotonia. Scoala, acasa, putina relaxare la desene sau la o joaca scurta cu tovarasii din plastic sau din plus, apoi lectiile. Nu intotdeauna cu constiinciozitate, cateodata impinsa de la spate si motivata intr-un fel sau altul. Apoi daca mai ramane ceva timp, munca suplimentara si din nou gata de plecare spre alte activitati de genul celor insiruite in introducere (in acest an am ramas doar la combinatii de doua dintre ele).

Ei, aici intervenim noi, parintii … In functie de ceea ce vedem sau vrem cu tot dinadinsul sa vedem in copilul nostru,  incercam cu disperare printre muncile noastre de zi cu zi sa tinem pasul cu tendintele in materie de activitati altele decat cele scolare. Ori poate ne ambitionam sa fim in grup cu X la franceza, cu Y la germana, cu Z la pictura. Ne uitam in jur mult prea pretentiosi si incordati, cautam modele si solutii care ne garanteaza sau macar ne dau speranta ca le oferim copiilor nostri parghii mai solide pentru a accede pe viitor la o scoala mai buna, la un job pe masura pregatirii lor. Vedem in ei sansa revansei noastre impotriva propriilor frustrari profesionale sau chiar sentimentale.

Inainte de a sti bine sa scrie si sa citeasca, invata sa-si doreasca (impinsi de ambitia de a ne multumi si de a ne face mandri de ei) rasplata abstracta a calificativelor din combinatii de litere F si B si chiar cu steluta drept bonus pentru norocosi. Ii inscriem la o groaza de concursuri care mai de care mai laudate, mai apreciate de unii sau de altii (pe bani, bineinteles), fara sa ne gandim ca alimentam ca un card de credit afacerea din spatele lor.  Ii taram (cu cele mai bune intentii) de la un profesor bun la altul si mai bun, de la un grup de studiu la altul. E adevarat, nu mai mananca paine cu untura in fata blocului, ci cornuri cu E-uri sau meniuri de fast food in mersul masinii, intre doua ”statii”.

Sunt destepti, instruiti, dezghetati, la gimnaziu multi dintre ei vorbesc deja doua limbi straine, picteaza frumos, danseaza minunat. Inoata cu o tehnica desavarsita, schiaza de vis. Le postam cu regularitate realizarile pe Facebook, imortalizam fiecare pas al lor, fiecare reusita, iar daca nu avem ceva deosebit, macar o pozuta proaspata cu comentariul – a fost primul ce mi-a trecut acum prin minte, absolut aleator – “cand s-a trezit a deschis larg ochii”, ca sa se bucure si prietenii virtuali alaturi de noi, fireste.

Un singur lucru nu stiu. Voi ce le-ati promis? Sau ce le promiteti? Cand nu vor de bunavoie sa dea jocul pe studiu, odihna pe fuga nebuna de zi cu zi? Ce roade speram ca va da aceasta forma de manipulare a copiilor nostri (copii talentati ai romanilor… expresie binecunoscuta din emisiunile TV), din samanta pe care o sadim azi, intr-o lume care nu prevesteste nimic bun (iar noi stim foarte bine acest lucru) … ??? Cine vor fi acesti adulti, copiii nostri de astazi – scolari sau prescolari – care aproape nu mai stiu sa se joace ci doar sa mimeze jocul si bucuria specifica varstei? Mie mi-e teama sa ma intreb … prea des …

Parintii mei nu cred ca si-au pus vreodata probleme de genul asta. In acele vremuri era destul daca nutreai ambitia de a fi mama sau tata unui copil care va adauga la un moment dat un ing., dr., sau prof. in fata numelui pe care ei i l-au daruit. Respectul comunitatii in care ar fi profesat si locul caldut in societate era garantat. In consecinta, era mai mult decat onorabil si onest acest gand.

Noi, ce viitor credem ca le vom putea oferi storcandu-i de vlaga parca prea devreme si modelandu-le cu buna stiinta copilaria, ca pe o bucata de plastilina?

Maine, vom avea probabil o lume de profesori blazati, de ingineri agitati, de doctori nemultumiti, de soldati anxiosi, de artisti frustrati, de economisti vesnic obositi. Vom fi toti intelectuali intr-o lume anosta si trista.

Pentru ca am dat cu buna stiinta zambetul si rasul copilariei lor pe iluzia unei vieti implinite profesional. Pentru ca am facut de bunavoie un schimb  (imputernicindu-ne singuri in numele copiilor nostri sa decidem asta) intre prezent si viitor. Ii impingem sa se maturizeze prea repede, din teama fireasca de altfel ca nu-si vor gasi un rost pe masura talentului si vointei lor (sau a noastre ???).  Vor  invata cu siguranta sa zboare inainte de a pasi, sa priveasca in sus inainte de a privi spre pamant si de a cunoaste intai locul de unde isi vor lua zborul – asta pentru a se mai putea intoarce daca au obosit.

Ar fi bine sa nu ni se ceara niciodata socoteala doar pentru atat … Aparent atat de putin …

Sau ce-ar fi sa incercam macar sa modelam noi pentru ei, din dragoste imensa si daruire, o lume mai buna si mai frumoasa, in care ei sa creasca liberi, frumosi si descatusati de constrangeri de orice fel? Si prima lectie pe care sa o invete sa fie ca in orice limba de pe acest pamant Love means more than just a “Like” …

 

Dialoguri care mi-au guvernat copilaria:

Mama: Vino in casa ca e tarziu!

Eu: Mai stau putin, doar cinci minute, te roooog….

Mama: Nu mai citi atat ca iti strici ochii!

Eu: Bineee! (ascunzandu-ma mai bine in alt colt al casei…)

Mama: Invata, draga mea, sa nu ajungi ca M. de la scara vecina!

 

Copilaria lui D:

D: Mama, vino repede sa-ti arat ceva!

Eu: Imediat, termin in cinci minute! Inca putin!!! (si de cele mai multe ori idem peste alte cinci …)

D: Mai pot sa ma uit doar la episodul asta cu printesa Sofia? E preferatul meu…

Eu: Bine, dar e ultimul pe ziua de azi si apoi treci la lectii (eu, bucurandu-ma vinovat de inca un sfert de ora de liniste alias munca) …

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title