(Femeie scriind – pictura de Vladimir Volegov)
Mi-e dor de voi. De voi toti, de cuvintele dintre noi, de ceea ce va transmit, de ceea ce stiu ca ajunge la voi.
Mi-e dor de firul acesta nevazut intre mine si voi toti, prietenii mei doar cu chipuri si nume. Mi-e dor si vreau sa va intalnesc, din tot sufletul, dar cateodata nu pot sa ajung la aceasta intalnire. Pentru ca se intampla sa se rupa firul povestii si sa-mi ia timp pana sa innod iar viata taiata brutal intr-o pauza, intr-o sincopa involuntara a existentei mele. Cateodata, pauzele pot trece chiar neobservate. Alteori sunt mult prea lungi, mult prea abrupte, mult prea adanci ca sa le maschez cu ceva. Si nu vreau sa pun machiaj gros si mat peste adevar. Nu vreau sa ascund trairi alambicate in spatele unor postari lipsite de viata, care ar deveni simple cuvinte aranjate frumos in fraze. Nu as putea sa va mint, nu as indrazni sa o fac. Pe de alta parte, imi este foarte greu sa va ofer doar tacere, cand banuiesc ca macar unul dintre voi – e important chiar si daca doar unul – asteapta un semn de la mine.
Sunt aici. Nu am plecat nicaieri. Nu am plecat fizic nicaieri. Ma gandesc, ma razgandesc. Mi se pare ca stiu atat de multe, si apoi sunt cuprinsa brusc de spaima acuta ca nu stiu mai nimic. Ca umbrele trecutului ma bantuie, ma inlantuie fara mila si nu pot scapa nicaieri de ele, oriunde as incerca sa fug, orice as incerca sa fac.
As vrea sa va pot intreba si pe voi, pe voi – chipuri si nume -, ce credeti despre viata. Despre iubire. Despre speranta. Despre tradare. Despre deznadejde. Despre uitare. Despre incredere.
As vrea sa va intreb eu pe voi, de data asta, de ce facem aceleasi greseli, inca si inca o data!? De ce nazuim la mult si apoi, de teama ca vom avea prea putin, ne multumim cu si mai putin? De ce mai lasam inca dragostea sa ne doara, oferind in schimbul unor momente de bucurie multe ore, zile sau saptamani de durere? De ce nu stim sa aruncam cheia unei usi pe care am trantit-o si am ferecat-o intr-un moment de stranie luciditate?
Dincolo de rutina si nebunia vietii in care ne rotim ca intr-o cursa contra cronometru, cautam flamanzi clipa perfecta. Clipa perfect rotunda. Clipa magica care ne da inexplicabil si complet irational raspuns la toate intrebarile si nelinistile crizelor noastre existentiale. Clipa din care ne putem adapa la nesfarsit ca dintr-un izvor nesecat, atunci cand nu mai stim incotro sa o apucam. Clipa care striveste, chiar si doar rememorand-o, toate intrebarile obsesive ale existentei noastre.
De ce. De ce eu. De ce acum. (???)
Eu am cautat sa-mi amintesc o astfel de clipa.
Sa ma vindec, sa reinnod firul si sa duc mai departe povestea. Si cautarea mea nu a fost in zadar.
De aceea sunt din nou aici. Ma gandesc la voi. Mi-e dor de voi. Am nevoie de voi.
Si nu vreau decat sa ma las prada bucuriei revederii. Sa va spun ca desi am intarziat, am ajuns totusi la intalnirea noastra…
Iar daca macar unul dintre voi a avut rabdare sa ma si astepte, ma declar fericita…
