„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Cafeluta. Dor de Bucuresti (II)

de

Ploua torential. Mi-e din ce in ce mai clar ca sunt meteodependenta. Sunt molesita. Groaznic. Inca de ieri. Ma doare capul, in ceafa mea s-a instalat o presiune agasanta ce nu-mi da nicicum pace, urechile mi s-au infundat ca si cum as face slalom cu avionul la altitudini diferite. Si simt ploaia asta fizic, epuizant, apasator.

La fel ploaua si in Bucuresti, vineri, spre seara, dupa ce m-am instalat la hotel. O ploaie grea, ca o cortina imensa pe o scena unde reprezentatia tocmai a luat sfarsit. Si esti un spectator, iar intre tine si piesa e tesatura groasa si mata, ce a rupt brusc vraja instalata intre spectator si actor. Si parca ai vrea sa pleci, caci stii ca exact asta urmeaza sa faci, dar ai vrea si sa ramai, macar putin, prelungind postludiul unei seri in care te-ai lasat purtat de vraja scenei.

Bucuresti, 20 iunie, 2014

Intre mine si Bucuresti e o cortina de ploaie. Nimeni pe strazi, ca si cum as fi ajuns intr-un oras pustiu si pe deasupra inca strain. Imi umplu plamanii cu miros de ploaie si apoi adulmec mirosul strazii, ca un cercetas autentic. Imi plac mirosurile asociate cu ambientul. Mirosurile pentru mine definesc locuri, oameni, trairi. Clipe. Si le recunosc uluita peste ani.

Si aici miroase a ploaie de vara iubind asfaltul fierbinte. Te astepti sa sfaraie ca si cum ai stinge jarul cu stropi de apa, dar nu auzi decat ropot iute si sacadat al picaturilor dodoloate si inghesuite in suvoaie ce acapareaza trotuarele pustii. Si ramane doar zgomot surd si eu, pierduta in ganduri si asteptari si planuri, pe care le reportez spre ziua urmatoare, cand sper ca prietenul meu, soarele, sa-si bea cafeaua cu mine, inca de dimineata. La prima ora.

Dar nu ma sperie ploaia, ci ma alint aproape copilareste invadata de bucuria evadarii in necunoscut. Si ma bucur de fiecare amanunt, cat de mic. De telefonul mut si cuminte care imi acorda cu generozitate aceste momente minunate de detasare. De camera mea frumoasa si primitoare. De papucii albi si moi de interior. De apa calda si de dusul parfumat. De dulapul in care imi asez entuziasmata hainele, ca si cum m-ar astepta o lunga si mult ravnita vacanta. De zambetul senin de pe fata mea, de ochii ce abia asteapta sa cerceteze, de mintea insetata ca un burete uscat, ce tanjeste sa absoarba o mie de impresii si tot atatea amanunte ce vor umple un refugiu de week-end, inghesuindu-se obraznic apoi, ca sa fie sortate, retraite – poate -, candva.

Si distrata, recapitulez cateva lucruri la intamplare, ce mi-au atras atentia ….

Taxiurile sunt ieftine in Bucuresti, iar taximetristii sunt mai rezervati si mai tacuti decat in orasul meu, dar parca ceva mai nervosi la semafor.

Strazile ude de ploaie au acelasi miros binecunoscut, ca parfumul unui brand universal ce dainuie peste ani.

Esti izbit efectiv de contraste vizuale : putin si mult, mic si foarte mare, saracie si bogatie, cladiri superbe dar lasate in paragina si lipsite de stralucirea de altadata (pe care o intrevezi, o simti), intuneric si lumina, liniste lenesa intrerupta brusc de zgomote venind din cele mai neasteptate locuri…

Iar ceea ce mi s-a parut interesant pentru ureche si ca un cant specific, al locului, a fost limbajul locuitorilor capitalei, presarat cu multe, multe diminutive, care mai de care mai dragute…

Si cel mai drag mie diminutiv din Bucuresti, pe care l-am adus acasa si il port acum cu mine ca pe un suvenir daruit de metropola ce mi-a fost gazda buna si frumoasa, este cafeluta, care mi-a fost impuls fierbinte si prietenos in dimineata imediat urmatoare primei nopti lungi, fara vise, invaluite in ploaia mea de vara, ploaie cu dor de Bucuresti…

Cafeluta…Bucuresti…Cafeluta…

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

  • Am citit cu drag. Cu drag si cu dor de Bucuresti

    Andreea 28 iunie 2018 17:43 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title