„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Back to summer (I)

de

Thassos, august 2013 – Nu doar un drum  (Nota: a se lectura impreuna cu piesa lui Omar Akram de la final … doar o sugestie a autoarei …)

Am plecat spre insula la o ora mai tarzie decat ne programasem, ca de obicei. Sunt nervoasa si agitata, mi se pare ca avem iar prea multe bagaje, mai multe decat am avea nevoie pentru o vacanta de zece zile. Nu ma gandesc decat la distanta mult prea mare, deja mi-am pierdut pe jumatate entuziasmul, ma desprind greu de acasa, ca de fiecare data cand vine clipa …

Pe masina incerc sa ma relaxez dar inca sunt incordata si obosita de impachetatul bagajelor (mereu pe fuga) si calculez de zece ori in cinci minute cat avem de parcurs, in cat timp, etc … Apoi ma linistesc in sfarsit. Nu conduc, asa ca ma pot uita in voie pe geamul masinii, incercand ca de fiecare data sa nu adorm, sa stau treaza. Ceea imi reuseste pana la un moment dat. Am uitat sa fac cafea, parca simt nevoia unei doze de cofeina cat sa ma scoata putin din amorteala care ma cuprinde.

Cu cat ma indepartez de casa, cu atat ma incearca acelasi sentiment ciudat pe care il am de ani de zile in calatoriile lungi, fara exceptie. Mi se pare ca ma micsorez, iar universul se expandeaza, prea mult ca sa ma mai simt confortabil … In mijlocul peisajelor noi pe care le privesc lung pana se innopteaza, sentimentul ca sunt cineva viabil, contand in ecuatia acestei lumi, inca mai persista timid, dar nu pentru mult timp … Aproape de orasele mari pe care le traversam sau le evitam tangent daca e posibil, ma cuprinde inevitabil un fel de teama surda si pregnanta, aproape organica, care-mi sfrijeleste inima.

Ma simt dintr-o data extrem de mica, pierduta intr-o lume prea mare, in care brusc nu mai am nici o identitate. Imi imaginez oameni grabiti pe strazi necalcate niciodata de mine, oameni zambind, oameni razand, oameni scunzi, inalti, tineri, batrani, saraci, bogati, iubind sau suferind, sarutandu-se sau urandu-se, intre zeci si sute de mii de lumini care licaresc departe in noapte. Ma simt ca o picatura intr-un ocean urias, ba in larg, ba pe mal, ba pe vasla unei barci ratacite pe ape. Constientizez intr-o frantura de clipa cat însemn de putin, cat de efemer e totul, cat de neinsemnata e trecerea mea prin acest univers brusc mult prea mare. Aproape ca ma pot simti „invizibila”. Strig ca vreau sa ma intorc din drum, dar realizez ca doar mintea mea se revolta astfel, nu am glas, nu mai am de ales. Se aude doar motorul masinii torcand monoton si un suspin adanc si pierdut in noapte ma elibereaza o secunda sau poate doua de teama care m-a incoltit fara scapare.

Perceptia mea superficiala si grabita despre lume s-a transformat uluitor de repede in constientizare pragmatica, brutala si lucida. Si brusc mi se face un dor nebun de casa, de acasa, de curtea noastra verde, de catei, de drumul strajuit de copaci care ma conduc spre poarta pe care intru apasand familiar clanta aramie, mangaindu-l apoi pe B. pe capul mare cu ochi blanzi, ce imi cauta mana cu infrigurare de fiecare data. Amintirile se imbulzesc sa-mi readuca in minte spatiul atat de cunoscut, unde ma simt cineva sau macar simt ca insemn ceva.

Acolo unde cresc iar, exact ca in povesti, iar lumea mea devine mica din nou. Pot umple cu prezenta mea o parte din univers, devenind omul care scriu azi din spatele ferestrei luminate ale unui oras pe langa luminitele caruia ai trecut poate si tu, simtind macar o data la fel ca mine …

Si ma las furata de somnul care-mi promite ca-mi ia cu el fricile si mi le azvarle dimineata in valuri, acolo unde ma asteapta de un an intreg, marea …  

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title