Ma vad stand pe banca de lemn, sub parul fara de rod – al treilea an la rand. Vantul bate prea firesc printre crengile inca infrunzite, asteptandu-si nepasatoare moartea cu sentinta cu executare – toamna. Dimineata a inceput senin, acum cerul e plin de nori imprastiati fara noima pe jumatate de cer, atat cat sa acopere soarele obosit de o vara scurta si intensa. Am senzatia absurda ca as putea intinde mana spre ei si i-as putea zgaria, apoi rupe, arunca departe, apoi i-as putea aduna iar si lipi la loc – peste sau langa soare.
Vantul bate firesc. Cum spuneam, prea firesc. Atat de firesc cum nu as putea sa traiesc niciodata, nici macar o ora din viata mea. Si totusi sunt ore presarate in luni si ani, cand reusesc sa nu ma gandesc la mine, sa nu ma gandesc aproape la nimic si la nimeni. Ci doar sa stau, asa, pierduta, contempland iarba inca verde si deasa rasfatata de atatea ploi cazute in nestire, absorbite lacom de pamantul insetat de ape.
Strang cana de cafea in mana, prea fierbinte pe epiderma mea rece, aproape la fel de rece ca mine. Mirosul de cafea se imprastie incet, apoi vantul il duce dupa voia lui mai departe, inspre nimeni altcineva care sa se bucure alaturi de mine de aroma amara, atat de amara…
Azi nu simt nimic, azi sunt nimeni. Nu sunt cea de ieri dimineata, usor ingrijorata, nici macar cea de aseara, obosita si resemnata. Nu sunt nici cea de saptamana trecuta, alintandu-ma intr-o asteptare infrigurata, nici cea de cateva zile, aruncandu-se nebuneste, cu sufletul plin si intreg, spre un apus cazut peste femei manate de iubire.
Azi nu simt nimic, azi sunt nimeni. Trecutul meu l-am facut pulbere fina si l-am lasat la voia vantului care il va duce departe, unde nu-l mai pot ajunge, privi, atinge. Nu mai pot judeca. Nu mai pot intelege. Nu mai pot ierta. Nu mai pot cere iertare. Privirea mea nu-l mai poate ajunge. Inima nu-i va mai tine loc de ancora.
Pentru ca vantul bate firesc si duce totul departe.
Eu, „nimic si nimeni”, sub un par care nu mai face nici macar umbra. Poate m-as putea metamorfoza intr-o frunza, cu asteptari paliative si cu dor de primavara, o bucata de nor, pe jumatate rupta de maini destul de lungi si de dornice ca sa ajunga sa zgarie cerul, un fir de iarba pe care l-ar putea calca oricine, daca locul acesta nu ar fi atat de gol…cu miros de cafea amara, risipita in zadar…
Pe banca zace lenes o carte deschisa. Pagina patruzeci si opt. Nimic nu-i face vantul, nici norii, nici iarba nu o ajunge…
O pereche de ochi raman atintiti pe o fraza. O picatura se prelinge serpuind incet pe obraz. Poate…ploaia…
„Nu am scris niciodata crezand totusi ca o fac, nu am iubit niciodata crezand totusi ca iubesc, nu am facut nimic altceva decat sa astept in fata usii inchise “ (Marguerite Duras)
Candva, voi scrie o carte …