„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Avem de salvat o lume

de

Ma enerveaza prostia. Ma inhiba rautatea. Ma zapaceste si ma alunga prefacatoria.

E clar ca lumea nu e a mea, nu e a ta, nu e a nimanui in mod special. Nu am facut-o noi, nici proprietari nu suntem, chiar daca avem un petec de hartie care ne da dreptul la folosinta pe o bucata de pamant – masurabil in mp -, sau pe o cutie de beton, de vaiuga, de metal, de zidarie, sau de combinatii diverse intre ele, pe care o numim casa, camin sau oricum altcumva. Sa nu uitam insa de timp. Timp! Proprietari pentru un timp mai scurt sau mai lung, dar limitat…

Si totusi actionam in majoritatea cazurilor ca si cum am avea mai multe drepturi decat vecinul nostru, colega sau colegul de birou, prietena ori prietenul nostru. Ca si cum am avea o rezerva, o viata in plus, un as in maneca.  Chiar de nu recunoastem fatis, multi dintre noi ne credem mai destepti, mai interesanti, mai in masura sa stabilim ce e bun si ce e rau, ce face bine si ce imbolnaveste, ce ingrasa si ce slabeste, ce vindeca si ce omoara, ce onoreaza si ce dezonoreaza, ce ne izbaveste si ce ne duce la pierzanie. Suntem gata sa ridicam piatra si sa lovim cu putere. Fara o introspectie serioasa asupra propriei persoane. Doar compulsiv. Cu sete. Cateodata nici macar nu ne aplecam noi, piatra ne este data de o alta mana – nici nu conteaza de ce -, dar mana noastra e cea care arunca fara ca mintea sa se intrebe, fara ca inima sa se indoiasca si sa tresara.

Nu incapem. Nu incapem unii de altii. Avem putin, vrem ceva mai mult. Am ajuns sa avem ceva mai mult, vrem si mai mult. Avem mult mai mult, vrem totul. Desi habar nu avem ce ar putea insemna totul.

Pana cu ceva vreme in urma ma enervam. Rau de tot. Imi gaseam toate argumentele din lume si scoteam toate armele pe care le aveam in dotare ca sa fac dreptate, sa demonstrez ca s-a judecat gresit o situatie, ca s-a facut o nedreptate, ca s-a comis o grava eroare, ca asa si pe dincolo… Bun, e clar ca ce puneam pe tapet era un punct de vedere personal, nu inseamna ca aveam la degetul mic dreptatea absoluta. Eram impinsa si eu de orgoliul ce ma facea sa cred orbeste ca dreptatea e de partea mea, ca stiu foarte bine mecanismele binelui si ale raului, ca pot fi un reper pentru altii mai tineri poate sau mai neexperimentati, ca un far pe vreme de furtuna in apropierea unui tarm stancos.

Dar cat de tare m-am inselat… Cat timp am pierdut cu demonstratii bazate pe o logica impecabila, construita mereu cu grija si cu maxima asumare. A avut rost? Nu, nu a avut. Oamenii dau din cap aprobator si fac exact cum vor ei si cum le dicteaza interesul. Oamenii par ca vor sa invete si sa inteleaga, sa faca lucrurile mai bine si mai eficient, dar in spatele zambetului recunoscator pe care ti-l adreseaza si a gestului aprobator din cap cu barbia de sus in jos si cu ochii cat cepele, sta o incapatanare acerba de a face exact ce ii taie pe ei capul. Ca stiu ei mai bine ce au de facut. Tu sigur le intinzi o capcana si nu le vrei binele, de ce ar porni de la premisa ca le-ai vrea linistea si bunastarea?? E greu de crezut asta, intr-o lume a invidiilor, a egoismului, a orgoliilor stupide, a goanei dupa sex, bani si dupa putere.

Nu s-a intamplat vreodata in viata mea sa nu dau cuiva ceva daca am putut sa ajut. Nici macar o singura data. M-am facut luntre si punte, m-am dat peste cap de trei ori si tot am facut cumva sa ajut daca mi-a stat in putere. Nu am asteptat nicicand recunostinta si nici sa mi se intoarca binele facut. Nu am cantarit, nu am numarat, nu am monitorizat. Poate singurul lucru dupa care am tanjit putin, caci de aceea sunt om, a fost un dram de respect. Nu recunostinta. RESPECT. E o mare diferenta. Ca de la cer la pamant. Te trezesti ca ajungi sa fii stupid ajutand. Ca esti judecat. Ca esti barfit. Ca esti terfelit in toate felurile. Pentru ca e normal ca iti da mana sa ajuti, caci e logic ca ai de unde. Nu?? E normal ca-ti da mana sa-ti faci timp sa alergi in locul altora, pentru ca ai destul (oare??). E normal ca trebuie sa lasi de la tine, sa fii intelegator, sa doresti sa restabilesti armonia in relatii terfelite de minciuni sau indiferenta, caci esti un om matur, cu bun simt, etc. Ce conteaza ca poate trebuie sa iei hapuri regulat ca sa nu-ti sara inima din piept??

E minunat sa fii darnic, e groaznic sa fii zgarcit. Dar darnicia (si aici nu ma refer exclusiv la bunuri materiale) rasplatita cu ranchiuna aduce frustrari care se acumuleaza ca intr-un buboi plin cu puroi, care la un moment dat iti va da un pic de febra cu frisoane, cand se va sparge. Pe de alta parte, zgarcenia nu a omorat pe nimeni, doar i-a imbogatit pe unii. Cum ar trebui sa fim, atunci? Cum sa ne facem loc fara sa deranjam, fara sa sufocam, fara sa iritam? Cum sa modelam lumea asta in una mai buna, mai primitoare, mai insorita? Caci de cand ne stim tot impartim sau avem impresia ca am avea de impartit cate ceva. Ne razboim. Fie la scara macro, fie la scara micro. Ar fi loc pentru toti. Pentru bunici batrani si buni, pentru bolnavi, pentru bogati, pentru saraci, pentru familii, pentru parinti, pentru copii, pentru barbati si femei. Dar vrem mai mult spatiu doar pentru noi – din pur egoism, nu din nevoie – si pentru asta dam din coate, uitand ca putem rani, uitand ca putem “ucide”. Din culpa.

Ce putem ucide?? Prietenia, dragostea, bunavointa, arta, binefacerea, respectul. Credem ca ne putem lipsi de unele. Asa credem noi toti cat suntem in putere, cat ne simtim pe val. Dar vine o vreme cand am putea fi in pericol de a ne scufunda, si abia atunci realizam ce au insemnat toate astea cand vantul prielnic ne-a umflat panzele. Au insemnat mai mult decat casa, masina, hainele, posetele sau pantofii , petrecerile, vacantele, pizza pe sortimente, o vizita la Mall, filme, relatii intortocheate. Realizam ca am ingropat o avere inestimabila si habar nu mai avem unde. Caci doar am facut la repezeala o groapa si am ingramadit totul acolo, ca sa nu ne incetineasca nimic in plina viteza si ascensiune. Nici macar nu am semnalizat locul, timpul, clipa… La ce bun?? Nici macar nu ne-a mai trecut prin minte ca s-ar putea sa cautam cu disperare ce am lasat in urma, ca pe ultima gura de oxigen ce ne mai tine in viata.

Acum nu ma mai enervez prea tare, nici foarte des. Plang din cand in cand, mai tot timpul in masina. Tot in masina am realizat ca vulcanul din mine care erupe din cand in cand, alimentat de frustrare si emotie, nu ajuta la nimic, nu are nici un efect. Nu daca sunt singura. Nu daca tu, sau el, sau ea, nu luam impreuna atitudine. Ultima oara cand am izbucnit violent (verbal) a fost la volan, cand un sofer care nu-mi daduse prioritate si era sa ma loveasca din plin – din teribilism -, m-a mai si injurat pe deasupra. Atunci am sarit si eu ca arsa si am strigat. Am gesticulat. Am injurat. L-am injurat din tot sufletul. Si as fi vrut sa fiu barbat, sa sar din masina si sa-l bat, sa-l lovesc, sa curga sange, pentru toate frustrarile stranse in mine in anii in care am inghitit josnicii mai mici sau mai mari de la altii ca el. In urmatoarea secunda, de pe bancheta din spate am auzit un planset in sughituri. Un planset greu, disperat, plin de durere. Uitasem complet de D. Ca e cu mine. Uitasem de tot si de toate. Am intrebat-o imediat de ce plange. A speriat-o domnul acela? Ea mi-a spus printre lacrimi: Nu, mami, tu m-ai speriat. Tu nu vorbesti asa. Tu nu esti asa. Tu esti buna si zambesti mereu. Tu esti mama mea vesela. Te rog sa nu mai faci asa niciodata.

Sigur ca da, scumpa mea, nu mai fac. Iarta-ma. Am spus eu. La ce bun?? M-am gandit. Nu l-am impiedicat nicidecum sa fie nesimtit in continuare, nu am facut din el un om mai bun. I-am aratat doar copilului meu o lume urata si hada in care va fi nevoita sa traiasca, sa se confrunte cu oameni ca acesta.

Mai bine vars lacrimi de neputinta ca in ziua in care un taximetrist mi-a scuipat pe parbriz din mersul masinii. Mai bine ma las claxonata pe nedrept, bruscata, hartuita. Mai bine tac si inghit ca in ziua cand un tanar mi-a lovit masina si apoi tot el m-a injurat si a plecat in tromba. Mai bine ma las umilita la ghisee, de catre functionari plictisiti care ma ignora cu orele si imi raspund in doi peri.

Mai bine ne lasam parintii, copiii si fratii sa moara, si ne uitam neputinciosi la un sistem ce le inghite dreptul la viata si la demnitatea cea de pe urma. Mai bine ne unduim la unison dupa cum ne canta unii sau altii. Mai bine suntem bufoni si radem prosteste la gafele si prostiile debitate de concetatenii nostri, la majoritatea show-urilor cu rating ametitor. Mai bine ne punem in casa ghivece cu flori multicolore si calcam cand iesim din scara blocului in noroaie ce ne manjesc nu doar pantofii, ci si retina pentru toata ziua.

Avem ceea ce meritam. Cand cineva ia atitudine, in loc sa ne strangem in jurul acelei persoane sustinandu-i demersurile pentru a se face dreptate, sarim ca arsi sa declaram ca nu trebuie bagati toti in aceeasi oala, ca se face o nedreptate mare, etc.

Ei bine, atunci sa stam toti cu mainile in san si sa ne cumparam cateva duzini de batiste. Caci vom avea nevoie. Sunt sigura de asta. Sa ne rugam sa ni se lumineze mintea si sufletul ca sa avem rabdarea sa ne amintim ce inseamna bunatatea si bucuria de a ajuta. Sa vina timpul cand vom intelege ca o data ce ti-ai pierdut credibilitatea si respectul cuiva, nu o sa le mai dobandesti nicicand intregi, poate doar in copie – si asta nelegalizata. Poate reusim sa intelegem ca e loc pentru toti, mai ales daca alegem sa ne imbratisam, in loc sa ne impingem. Sa ne iubim, in loc sa ne uram. Sa construim, in loc sa distrugem.

Nu sunt un model de urmat ca sa am dreptul sa dau pilde frumoase, ca si cum nu as fi facut si eu aceleasi greseli omenesti. Recunosc ca am considerat de cand ma stiu, ca e mai potrivita si mai limpede sufletului meu dorinta de a face bine decat infranarea de la mancare, prin post. Mai am puterea doar sa cred in bunatatea oamenilor, in iertare, in prietenie, in sacrificiu de dragul celor care au nevoie de mine, de noi, pentru ca sunt mai slabi, mai saraci, mai bolnavi, mai neajutorati. Inca mai sper cu disperare ca dragostea si frumusetea vor salva lumea.

Si imi permit sa citez, dintr-un articol scris de domnul Gabriel Liiceanu, in luna martie a acestui an, intitulat „Ce inseamna “Frumusetea va salva lumea”?” cateva fragmente.

Cum r?mâne atunci cu noi? În ce m?sur? o lume, o societate, o ?ar? se pot  în genere salva? Sunt tentat s? r?spund: de salvat, în sensul absorb?iei generalizate a frumuse?ii binelui, nu se pot salva. Omenirea nu poate s?ri peste umbra tic?lo?iei ei statistice. P?mântul nu va fi niciodat? suprapopulat de „oameni frumo?i”. Frumuse?ea nu poate salva lumea, pentru simplul motiv c? ea nu e m?sura lumii acesteia.

În schimb, o poate face s? ?in?. Iar ca s? ?tim când ?i dac? o face sau nu s? ?in?, trebuie s? afl?m cât de mare e, într-o comunitate, num?rul celor pu?ini care î?i propun s? imite, fie ?i într-o mic? m?sur?, frumuse?ea de tip christic sau mî?kinian. Ce propor?ie trebuie realizat? între cei mul?i ?i cei pu?ini pentru ca lumea „s? ?in?”?

 *

Avem noi ast?zi, pentru a face fa?? mizeriei morale care ne-nconjoar?, destui purt?tori de frumuse?e? Avem din ce construi un zid protector de fiin?e iubite, f?r? de care nu am fi buni de nimic ?i lumea ar înceta s? mai ?in?? F?r? de care ne-am destr?ma precum într-o atmosfer? în care frecarea este prea mare? De s-ar îndura un bun statistician s? fac? socoteala!

 

Eu va doresc Sarbatori Fericite si intelepciunea de a intelege ca binele sta in puterea noastra. Ca binele nostru mic, pe care il putem face fiecare, e singura solutie pentru o lume frumoasa si sigura pe care o vom incredinta copiilor nostri. Daca nu pentru noi, macar pentru ei. Chiar merita efortul, chiar merita sa incercam…

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title