„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Aparențe

de

Stăteau pe scaune alăturate în sala de așteptare. Ea și femeia corpolentă, cu voce ușor guturală, care tușea din când în când, ca și cum ar fi încercat să atragă atenția asistentelor, care se foiau mereu zorite de-a lungul holului sobru, că este în sală și e nerăbdătoare să fie chemată. Se plictisea groaznic. Nu mai așteptase de multă vreme atât de mult ca să intre la o consultație. Tot din plictiseală, probabil, doamna în cauză își scosese un carnețel viu colorat și un stilou fin, cu capac aurit. Începu să scrie ceva, rezemând carnețelul de genunchi, cu o dexteritate de invidiat. Avea un scris cu litere mici, alungite, egale, de o frumusețe aproape de perfecțiune. Scrisul acela superb contrasta puternic cu imaginea ei ușor delăsătoare și cu silueta ei masivă. Dacă ar fi scris cu litere mari și lăbărțate, indescifrabil, nu i-ar fi atras probabil atenția în mod special. Asocierea aceasta ciudată, în antiteză, nu avea însă cum să treacă neobservată.

Se întrebă dacă de fapt așa judeca ea oamenii. Sau așteptările ei legate de oameni erau în strânsă relație cu aspectul lor fizic sau cu prima impresie. Și trebui să recunoască în sinea ei că uneori făcea această asociere. Și câteodată chiar nu se înșela. Îi citea ca pe o carte. Dar alteori o dădea rău în bară.

Întâlnise nu o dată oameni neînsemnați la prima vedere, cu un aspect atât de șters, că nu le-ai fi dat nici cea mai mică șansă să-ți acapareze atenția. Cel puțin nu în sensul bun, plăcut. Și când deschideau gura și îți vorbeau, se metamorfozau în zei sau în zeițe. Și cât de tare se putuse îndrăgosti de un astfel de om (!). I-l prezentaseră niște prieteni, mai bine zis amici. Urmau să plece într-o ieșire de un week-end la munte, pentru schi, și se nimerise (sau nu!) să fie doar ei doi fără partener în tot grupul. Îl observase în parcarea în care își dăduseră întâlnire și îl studiase cu ceva curiozitate, mai ales că ceilalți o tachinau deja cu o posibilă idilă ce s-ar fi putut înfiripa între ei. Și râsese atunci înfundat de absurdul acestei posibilități.

Ea se considera o persoană frumoasă. Nu ieșită din comun, dar de o frumusețe care nu trecea neobservată. Era înaltă, slabă la prima vedere, dar bine proporționată, cu un păr natural ondulat și mereu prins într-un coc șic, sofisticat. Avea ochii negri și calzi și un zâmbet ștrengăresc pe buze, aproape tot timpul. Nu s-ar fi văzut niciodată cu un tip atât de șters, în primul rând mai scund decât ea, cu un ușor defect de mers (pe care ea îl reperase imediat), cu mâinile prea lungi pentru corpul puțin prea îndesat. Pur și simplu nu o atrăgea nimic la tipul acela. Poate doar faptul că fusese tăcut tot drumul în microbuzul închiriat, în timp ce restul băieților vorbeau tare, deodată, uneori făcând glume la limita vulgarității. Parcă nici nu auzea ce se întâmplă în jur. Tot drumul se uitase pe geam la priveliște. Iar pe ea parcă nici măcar nu o văzuse.

În trei zile, la întoarcere, cu același microbuz, mâna ei era cuibărită într-a lui. I se părea un miracol tot ce se întâmplase acolo. Niciodată nu mai fusese luată de val atât de repede. Nu mai avea ochi decât pentru acest om, pe jumătate încă un străin pentru ea,  care o cucerise de cum începuse să vorbească. Nici măcar nu putea să spună exact ce îi plăcea mai mult la el. Vocea lui caldă când îi povestea câte ceva. Răbdarea cu care o asculta când ea vorbea repede și trecea de la un subiect la altul. Râsul lui bărbătesc, contrastând puternic cu accesele de râs ușor isterizate ale celorlalți băieți. Simțul umorului, atât de fin și prezent mereu în discuțiile lor. Lucrurile pe care le spunea într-o conversație și argumentele cu care tranșa orice provocare a interlocutorilor, deloc blânzi în dialoguri pe care doreau să le acapareze cu orice mijloace. Politețea lui aristocrată. Parfumul fin, abia perceptibil, pe care îl simțea de fiecare dată când erau destul de aproape unul de celălalt. Ochii ăia mari și întunecați, în care puteai plonja fără teama că îți vor întinde o capcană distructivă și nemiloasă. Felul în care plutea pe schiuri, fără vreun efort vizibil, chiar dacă într-adevăr avea încă probleme la un picior, nerecuperat complet după o operație de ruptură de ligamente.

În cele trei zile, omul comun cu care călătorise spre destinația montană se transformase în ochii ei într-un bărbat fermecător, pe care îl vedea cu adevărat frumos. Fusese norocoasă să fie prieteni atâția ani. O mare parte din ceea ce știa acum învățase alături de el. Ea însăși devenise un om mai bun, mai complet, mai cizelat, trăind alături de el.

Hârșâitul scaunului pe care stătuse femeia corpolentă, zgâriind podeaua dură, o întrerupse din visare. Doamna de lângă ea fusese în sfârșit anunțată că poate intra în cabinet. Se salutară ca niște vechi cunoștințe. I se năzări că doamna chiar îi zâmbește, de parcă i-ar fi citit gândurile. I-a zâmbit și ea femeii străine. Femeii și visului ei frumos, cu amintiri despre un bărbat care a învățat-o să vadă frumusețea și splendoarea lumii, dincolo de aparența banalului.

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title