„Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată. – Mircea Eliade“

Adevarul meu

de

Adevarul meu e ca un mar. Are coaja, pe care o vedem la prima ochire, si care ne indeamna sa poftim la fructul aromat cand alegem sa-l muscam – echivalentul adevarului idealizat (bazat pe o prima perceptie) ar fi un mar frumos, rumen, ademenitor. Altora le place insa sa guste intai din mar, ignorand constienti aspectul, preveniti ca nu intotdeauna cele mai aratoase mere sunt si cele mai dulci, cele mai sanatoase. Putini sunt insa cei care mananca tot marul, pana la capat, care ajung la mijlocul fructului, care sadesc mai departe semintele ramase in urma.

E foarte greu sa patrunzi in miezul adevarului. Eu nu cred – pana acum cel putin – ca exista adevarul absolut, de necontestat – si aici ma refer la situatiile de viata. Mai degraba as inclina sa cred ca exista adevarul meu, al tau, al lui, al ei, al lor. Conteaza mai mult cat de tare credem sau ne straduim sa credem in el. Sau cat ne dam silinta sa ne impunem propriul adevar in fata celorlalti. Cu argumente, cu diplomatie, cu dovezi existente sau create de noi, cu smerenie sau cu trufie.

Oamenii iau din adevar atat cat au nevoie sa se sature, sa se justifice in fata altora si chiar si in ochii lor. Uneori au senzatia ca un sfert de adevar (o degustare a unei bucati de mar) ajunge ca sa-ti creeze iluzia ca stii care e gustul pana la final, ca vei alege si data viitoare acelasi soi, acelasi drum. Cat de corecti (macar cu noi insine) suntem dispusi sa fim? Intr-atat incat sa recunoastem si un sfert din adevarul celui de langa noi? Sa recunoastem ca nu avem poate dreptate? Ca s-ar putea sa fi gresit? Daca suntem suficient de motivati, vom ajunge sigur la performanta de a invalui o minciuna sau o indoiala intr-un adevar nascut de noi, dintr-un embrion creat din orgoliul atotstiutorului, in care chiar ajungem sa credem ca si cum ar fi autentic. Simpla autosugestie.

De multe ori cerem pareri. Ne intereseaza ce au altii de spus. Si aici nu ma refer la consultarea unor specialisti in domenii cu care nu avem tangenta, de care nu avem habar – desi se intampla si atunci sa procedam la fel. Insa aproape mereu o facem din complezenta, urmandu-ne propria convingere si parerea gata formata din informatiile proprii, din perceptiile personale vizavi de o situatie, de o problema.

De cate ori suntem gata sa recunoastem deschis: Am gresit, tu ai avut dreptate!? Poate reusim in sinea noastra, dar destul de greu ducem pana la capat indemnul interior de a fi cinstiti si de a recunoaste in fata aceluia cu care ne-am confruntat acest lucru.

Apoi sunt adevarurile cu care nu vrem din start sa ne confruntam. Fiind mai puternic instinctul de conservare. Sa nu ne otravim ca in poveste cu bucata de mar care ne-ar putea fi fatala. Mai bine nu ne grabim. Poate incearca altii si ne vor spune cat de bine sau de rau le-a picat. Asa vom putea sti si noi daca merita incercat.

Pana unde se cuvine sau cat de departe e bine sa alergam dupa adevar? Pana in panzele albe? Oare are rost? Chiar vrem sa gasim miezul lucrurilor sau ne e mai draga demonstratia in sine? Daca adevarul pe care il intrevad astazi – odata ce am ajuns sa-l privesc de foarte aproape din dorinta de a avea toate dovezile pentru a-l striga lumii – e de fapt o grava eroare? Il invalui in straiele pregatite si il voi prezenta asa cum credeam eu ca este? Sau voi fi dispusa sa plec capul, recunoscandu-mi esecul?

Poate de aceea e nevoie sa ne salvam cu expresia: Adevarul e undeva la mijloc… Ca sa ne multumeasca pe toti, in astfel de situatii de compromis. Dar daca adevarul poate fi salvat printr-un compromis, cel putin verbal, poate la fel de bine sa fie si un fals.

Ar fi simplu sa fie ca in matematica, unde adaugam cu usurinta un A atunci cand avem in fata o relatie valabila, demonstrabila. Poate o axioma. Insa adevarul pe care vrem sa il gasim in faptele noastre, in parerile noastre, in viata fiecaruia, nu poate fi clasat decat de aceia (putini la numar) care sunt dispusi sa guste marul pana la capat, cu riscul de a se ineca cu cotorul …

Categorii:
Fără categorie

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title